Când intru într-o librărie am exact reacţia Anei mele în faţa raftului cu dulciuri. Şi anume, ştiu că trebuie să aleg doar una, maxim două cărţi, dar nu reuşesc să mă decid. De ce e pe numărate? Hai să zicem că bugetul decide. În cazul meu, este absolut de neconceput să intru în librărie, să iau o carte, s-o plătesc şi să plec. Întâi dau o raită, aşaaa, prin toată librăria. Cam la fel procedez şi la piaţă. Chiar dacă vreau spanac şi văd spanac de cum ajung la tarabe, trebuie neapărat să cercetez toată marfa înainte de a cumpăra, de cele mai multe ori tot de la prima precupeaţă de-am văzut-o la intrare.

Revenind la cărţi. Intru aşadar în librărie. Mă uit pe îndelete (detest să intru în librării dacă ştiu că nu am timp de răsfoit) şi încep să fac triajul în minte: dau la o parte ce am citit sau autorii de care simt că nu am chef. De exemplu, în clipa de faţă nu m-aş încumeta la un Tolstoi. Pur şi simplu, nu mă simt într-o perioadă tolstoiană. Şi nici la un Baricco. Nu acum. În schimb, a mers bine cu perioada asta a mea Amantul japonez al Isabelei Allende. A fost exact cartea de troleibuz de care aveam nevoie. Nu va face parte niciodată din lista de cărţi de recitit la pensie, asta este sigur. Şi probabil că nici dintre cele pe care voi evita să le împrumut de frica pierderii lor. Dar povestea curge ca majoritatea poveştilor scrise de Allende şi cititul este uşor şi nesolicitant. Un pic prea nesolicitant, aş spune. Adică dintre toate cărţile ei, aceasta mi-a plăcut cel mai puţin.

După ce ani de zile am intrat în librării căutând, cu lista în mâna, sute de titluri impuse de şcoală, acum îmi place să mă aventurez în căutarea cărţilor. Mi se întâmplă destul de rar să vânez vreun titlu despre care am citit sau am auzit. În schimb, îmi place să risc şi să mă arunc la cărţi despre care nu ştiu nimic, exact cum face fie-mea când alege o marcă nouă de ciocolată. O vede, o atrage, o face curioasă. Apoi, fără să vrea, cu ciocolata cea nouă în mână, se repede la raftul cu dulciuri cunoscute de pe care ia o Milka sau un Kinder. Şi stă şi se gândeşte, se socoteşte- ce să aleagă? Clasicul sau inovaţia? Drumul bătătorit sau noutatea? Aşa şi eu, ieri. Stăteam în librărie, între Kundera, Kadare şi Llosa şi am sfârşit prin a alege o ea: pe Hiromi Kawakami şi a sa Prăvălie de mărunţişuri a domnului Nakano. Un titlu care simt că mi se potriveşte perfect într-o perioadă în care parcă aş fi închis prăvălia cu cheia şi m-aş fi apucat de făcut inventarul. O să vă povestesc dacă mi-a plăcut.

Sunt curioasă, voi cum vă alegeţi cărţile? Şi ce aţi mai citit în ultima vreme?