Şi cum mergeam eu de dimineaţă, prin ploaie, cu ochii-n pământ, ascunsă parcă cu totul sub glugă, cu rucsacul în spate şi mâinile adâncite în buzunare, am dat nas în nas cu ei. Unul alb şi unul roz, ţinându-se aproape cât să nu se plictisească, dar păstrând totuşi distanţa, cât să respire fiecare, în voie. Preţ de două minute am rămas mută în faţa lor suficient cât să trag aer în piept şi să-mi spun las că vine ea şi primăvara! Poate nu azi,  dar eu o aştept. Sunt semne peste tot, chiar dacă multe acoperite încă de ploaie.