Nu e departe. Vreo trei ore de mers întins cu mașina, asta dacă reușești să treci rapid de semaforul de la Bușteni. Dacă nu, stai și aștepți cu muntele pe mâna stângă să ajungi după dealuri, printre case și pajiști, printre flori de câmp și garduri în spatele cărora viața se scurge agale, în sunet de talangă și ciripit de pițigoi.


Nu e Elveția și nici Tirolul cu ordinea și perfecțiunea lor aproape cinematografică. La noi casele se mai strică, gardurile se mai dărâmă, satele rămân părăsite, bătrânii uitați și flori ca cele de mai jos ajung să se încăpățâneze de multe ori să crească singure, din vrutul lor.


Nu degeaba îi zice Moeciu de Sus. Pentru că odată ajuns, merită să-l vezi de cât mai sus. Cu cât urci, cu atât respirația se oprește și frumusețea ți se oferă aproape pe gratis. Aproape, pentru că trebuie totuși să fii dispus să faci un pic de efort și să plătești cu o febră musculară  imagini ca cele de mai jos.




Am luat-o pieptiș, pe dealuri, apoi prin pădure, pe lângă zmeuriș și conuri de brad, trecând prin poieni și pășuni, lăsând în urmă brazi și vaci, oprindu-ne doar pentru a culege fragi și a mai face câte o poză.




După vreo două ore, am ajuns aici. Două căsuțe și încă o a treia care nu se vede în poză în mijlocul naturii. Zici că parcă ar fi locuite de Hobbiți. Camerele sunt făcute doar cu lemn, iar pe geam vezi munții, pășunile și pădurea. Atât. E de venit și de stat. Nu singur. Sau de ce nu?! Poate că tocmai asta ar trebui făcut. Cu câteva cărți. Și cu mintea golită de gânduri.


La coborâre, am luat-o prin pădure. S-a mers vreo oră și ceva. S-a mai și stat. Ba de oboseală, ba de dureri de picioare. Ba de făcut câte o poză de care, normal că nu avea chef. Dar nah, sunt încă mama și din când în când am impresia că mai pot decide. De obicei, negociez. Și uneori îmi iese. Deși privirea ei spune tot.


O să vă spun că preț de două zile am respirat. Am mers mult, am dormit bine și am gândit puțin. Ah, și am vorbit franțuzește. Amândouă. Nu una cu alta, deși mai facem și asta, ci cu o mulțime de francofoni veniți în vacanță, la Moeciu, de prin toate colțurile lumii. O ieșire reușită, aș zice.Mă rog, pour moi, ca să zic așa.