Vară. Zăduf. Soarele pare că se topește și se scurge peste oraș. Aerul e atât de jos încât are greutatea  unui  cearceaf pe care tot dai să-l ridici, doar-doar ajungi până la urmă să și respiri sub el. Iulie umple străzile de buchete de floarea soarelui, de coșuri cu levănțică, de unghii date cu lac, de șlapi, bermude, tricouri cu scris și miros de plastic încins. Așa miroase părul copilei mele după o zi de stat în piscină. Așa mirosea marea din copilăria mea. A porumb fiert și a plastic uitat în soare. Miros de bazar când o porneam de una singură pe ulița de la 2 Mai să mă duc să-mi cumpăr pinguinul gonflabil din fiecare vară, cel din care urma să-mi fac cel mai bun prieten până când inevitabil venea ziua când se dezumfla și pierea. Dar asta se întâmpla deja toamna târziu, când de pe străzi plecaseră de ceva vreme maiourile cu bretele și pălăriile, coșurile cu piersici, grămezile de pepeni, tuberozele, înghețatele și papucii.

Iulie scoate din case și din oameni instincte primare. Ai zice că de la căldură vor începe să se miște cu încetinitorul. Aș! În partea asta de lume, vara se trăiește, își arată toate părțile ca și cum câteva săptămâni pe an avem cu toții voie și nevoie să fim indecenți și impudici. Înmuiate de căldură, trotuarele se transformă în tarabe ambulante pe care stau cu burta în sus roșiile și castraveții laolaltă cu legăturile de leuștean și frunzele de țelină. Pe căldură, gândim în zile de concediu, porții de salată de vinete și grătare în curtea de la țară. Vara, Bucureștiul pare că se mută în provincie. Pleacă în vacanță la bunici. Își ia adio de la norme și reguli și dintr-o dată, se întinde cât îl țin curelele, cască zgomotos, își dă jos cămașa și așa la bustul gol, în șlapi și cu un ziar se așează pe o bancă în fața blocului și așteaptă să treacă zăduful. Merge și o bere. Chiar mai multe.

Uneori, cât orașul se coace în soare, mai vezi câte vreun locuitor de-al său mai bătrân și mai singur, din ăla de toamna tot stă prin fața bisericii,  că își ia o bancă doar pentru el, își așează un chiștoc după ureche și zdrobește de asfalt un pepene roșu. Apoi, cu el la picioare, își va tot băga mâna-n el și apoi mâna-n gură, molfăind mulțumit la zilele de iulie cum o făcea pe vremuri, la el, la țară. După ce lângă bancă va mai fi rămas doar coaja goală și sâmburii scuipați printre dinți, o să-și aprindă chiștocul și o să stea să se uite la lume. Și o să se bucure că e cald, că vara-i încă lungă și pepenii s-au făcut cum trebuie. Și ce bine că ăștia de la primărie s-au gândit să pună bănci în fața blocurilor. Ce bine!