Vine spre mine, dar cu ochii e tot pe copil. Un grăsun peltic de șase ani care fuge în toate părțile după o minge un pic mai rotundă ca el. Ajunge în dreptul meu și mă întreabă direct.
- Ai tăi cât au?
Mă uit la cei doi cocoțați acum în vârf de tobogan. Se împing, se trag, cel mic dă să țipe. Cel mare dă să fugă.
- Nu-s ai mei. Doar îi păzesc. M-a rugat bunica lor să mă uit un pic și la ei.
Are până-n patruzeci de ani și o privire tristă care se potrivește perfect cu frunzele îngălbenite de pe jos. Vorbește cu accent și are stilul acela direct al străinului care a sacrificat destule ca să nu mai aibă chef să-și țină gura.
- Deci nu sunt ai tăi.
Dau din cap și simt cum mă așteaptă s-o întreb.
- Nu ești de pe aici, nu?
Zâmbește nostalgic, semn că am nimerit întrebarea corectă.
- Nu. Din Muntenegru.
E rândul meu să zâmbesc.
- Eu din România.

Nu e nevoie să spun mai multe. Se vede clar că știe unde se află,  că nu are capitala la Budapesta și nici pe Dracula ca simbol național.
- Pe aproape, zice și țipă scurt la copil să se dea jos de pe o bară.
Din nou aceeași privire tristă. Și același accent puternic.
- Am venit aici după soț. Lucrează la o fabrică, într-un orășel din apropiere. E bine.
- Și tu? Tu ce faci?
In spatele pleoapelor care se zbat des, regretele încep parcă să șușotească. Le aud.
- Eu nu lucrez. Văd de copil. Acasă lucram într-un hotel de patru stele. In Budva. Cel mai frumos loc. Aveam marea în fiecare zi. Uneori...uneori....mă rog, nu mai contează.

Mă uit după cei doi lăsați un pic în grija mea. Țipă și se fugăresc răspândind în jur frunze galbene și moarte. Al ei încearcă să-i prindă din urmă.
- Ți-e dor?
- Da.
Atât. Un răspuns sec și doi ochi umezi ca nisipul de pe plaja de acasă.
- Stau pentru el. Eu m-aș fi întors demult. Dar stau pentru el. Că școala aici e mai bună, viața mai simplă. Financiar e bine. E curat. E frumos.
Și soțul? aș fi vrut să întreb, dar nu mai avea niciun rost. Două lacrimi curgeau deja la vale.
Îl strigă și-l ia de mână, aproape brutal. Grăsuțul protestează. Ea dă să plece. Frunze galbene i se agață de picioare. Se întoarce o secundă și cu același accent îmi strigă peste capul copilului.
- Să știi că dacă nu ai ce face într-o zi cu ăștia doi, e o bibliotecă excelentă pentru ei în apropiere! Au de toate acolo! Pentru copii e chiar foarte bine. Foarte bine!

Și în urma ei, frunzele foșnesc ca valurile mării.