- Mama, ție de ce ți-e frică?
Simt cum i se ridică privirea spre mine și cum încearcă să-mi intre în creier, să mi-l răscolească pe dinăuntru, să vadă ce e acolo, să știe dacă spun sau nu tot ce gândesc.
- De șoareci, de gândaci, de trezitul de dimineață, de șerpi, de filme de groază...
Pe dinăuntru, ferită de albastrul ochilor ei, vocea din capul meu spune agale, doar pentru mine: și de boală, de urâțenie, de ce va fi, de cum vei fi, de cum voi fi....
- Mama...și atât? De altceva nimic?

De data aceasta s-a apropiat de mine, aproape că s-a lipit cu totul ca și cum privirea nu-i mai e de ajuns și acum ar vrea să simtă cu tot corpul dacă spun sau nu adevărul. Brusc mă simt obosită. O secundă- suficient de lungă cât să vreau să mă întind pe jos și să tac. Dacă ar ști cât de mult îmi doresc uneori să tac. Dar ea vorbește când e emoționată. Nu spune cuvinte, ci le aruncă de-a dreptul afară, ca un  jucător de baschet ce dă la coș. Cuvintele o iau la goană, se izbesc unele de altele, se înlănțuie și-și amestecă silabele între ele de nu reușești să o mai înțelegi. Doar o vezi cum la sfârșit tace epuizată de atâta emoție și vorbire. E felul ei de a-și arăta spaimele și a-și trăi sentimentele.

- Mama, și de altceva? Nu ți-e frică de altceva?
Ah, privirea asta albastră care mă apasă ca o migrenă, care mă ține pe loc și nu vrea să mă lase să respir.
- Mi-e frică să nu mă minți, să nu te superi, să taci, să te ascunzi.
Și să nu mă mai iubești, țipă mintea pe dinăuntru. Dar gura tace și nu vrea să spună vorbe mari, nu vrea să tulbure albastrul ochilor care acum se agață de mine cu o forță ce mă trage parcă în jos, spre pământ, spre caldarâmul pe care așa m-aș întinde, doar să stau un pic și să tac.

O văd cum râde. Gura, până atunci cu buze tremurânde, se desface larg și capul i se dă pe spate, cu albastrul din ochi suprapus peste cel al cerului. Un castan își foiește frunzele fix deasupra noastră. Doar eu îl aud. Ea e prea preocupată să se bucure.
- Mama, te porți ca un copil! Asta nu se va întâmpla niciodată! Mie știi de ce îmi e frică?
Acum mi-aș dori să fie și mai toamnă și să înceapă brusc să cadă cu castane într-un răpăit sinistru care să-i ascundă întrebările, dar mai ales răspunsurile. Îmi vine să o iau în brațe, să o legăn ca atunci când era pui mic și să-i spun șșșșttt, taci cu mama, taci! Cuvintele însă o iau la vale, îmi intră în creier, mi-l răscolesc pe dinăuntru.
- De boală, de urâțenie, de ce va fi, de cum va fi, de cum vei fi. Și mai ales mi-e frică să nu care cumva să nu mă mai iubești, mami!

De sus, de nu știu unde, o castană, o primă castană, și-a dat drumul în gol. Un fel de punct care a căzut la timp, la sfârșit de propoziție.
- Știi ceva, Ana? De fapt, mie nu mi-e frică de nimic atâta timp cât sunt cu tine.

Și râsul ei acoperă dintr-o dată tot ceea ce mintea mea ar putea spune acolo, singură, pe dinăuntru meu.

Avenue avec la floraison des châtaigniers à Arles - Vincent Van Gogh