Mergeam ieri cu mâinile în buzunare și cu nasul băgat cu totul într-o eșarfă plina de culori când am simțit cum aerul de deasupra capului dă parcă să se despice, lăsând-o să vină spre mine, în niște piruete amețitoare care m-au făcut să o petrec cu privirea până mi-a căzut la picioare. O pană. Venită din înalt, de nicăieri, în plin bulevard, în plină zi, aterizată ca o vorbă bună în mijlocul unei mulțimi grăbite. Mi-am scos mâinile din buzunare și am cules-o cu grijă, făcând din ea un fel de porte-bonheur la început de toamnă când parcă și penele se coc și cad.

Azi de dimineață, la magazin, printre rafturi și cutii, am pus mână pe o sticlă cu suc de portocale. 18 lei. Cam mult, mi-am zis, gândindu-mă la prețul pe care aș fi fost dispusă să-l plătesc ca să mă scutesc de efortul de a stoarce singură portocalele. Și atunci l-am văzut cum se așează pe sticlă și stă acolo, deschizându-și din când în când aripile ca un acrobat care întinde mâinile ca să-și mențină echilibrul pe sârmă. Un fluture. Suficient cât să mă facă să iau sticla și să nu mă mai gândesc nici la bani, nici la efort. Ci la semne și la prezența cuiva cu aripile deschise. Apoi, cu sentimentul datoriei împlinite, fluture a zburat și s-a așezat pe eșarfa mea cea plină de culori și a rămas cu aripile deschise și cu mine. Pe drum, s-a răzgândit și a plecat. Altfel acum am fi băut împreună din sucul de portocale. Așa m-am luat doar pe mine, m-am dus acasă, mi-am dat un pahar de suc, mi-am făcut vânt cu pana și m-am gândit să mă iau după semne că o fi știind el, universul, ce știe.

Il vedeti pe eșarfă?