Știți animalele alea care își țin puii la adăpost, în vizuină, până trece iarna, frigul sau pericolul? Astupă uneori ieșirea, îi apucă de multe ori pe cei mici și firavi cu dinții și-i trag înăuntru, să-i aibă aproape, așa nătângi și plăpânzi cum sunt. O să mă țin și eu un pic pe loc, în vizuină, la adăpost, până trece ce e de trecut. Până-mi trece ce mi-e de trecut. Nu știu cât timp frigul sau pericolul vor da târcoale la ușa bârlogului: o zi sau două, o săptămână sau nouă. Știu doar că visele se fac pe întuneric, departe de alți ochi, cu privirea întoarsă pe dinăuntru, cu dinții încleștați de multe ori pe dorințe să nu care cumva să scape, să fugă, să se piardă în iarna, frigul sau pericolul de afară. Dorințele trebuie să fie mici, să nu ocupe mult spațiu pentru că vizuina e mică și ea, ca planeta Micului Prinț. Nu e loc decât de eu cu mine, și chiar și așa când ne certăm și vrem să stăm despărțite o vreme, tot ce putem face este să ne așezăm spate-n spate și să ne prefacem că ne ignorăm când de fapt ne auzim  și mai bine respirația. Așa că dorințele trebuie să fie mici, subțiri. N-aș spune despre mine că sunt o fire pretențioasă. Sunt o fată ca oricare alta. Cu idealuri simple. Dacă ar fi să mă întrebați acum ce-mi doresc, ei bine aș vrea un fular mare  și moale și galben. Habar nu am de unde și până unde această dorință. Și până la urmă nici nu e important cum mi-a venit ideea. Ce, v-ați întrebat vreodată, de ce Micul Prinț a vrut neapărat o oaie și nu o vacă sau un rinocer? Dorințele nu se discută. Se fac. Pe întuneric, departe de alți ochi. Cu dinții încleștați, cu privirea întoarsă și cu speranța că se va găsi cineva să știe, să înțeleagă și să le împlinească așa cum le-ai gândit.

Ce aș face cu un fular mare, moale și galben? Mi l-aș înfășura de mai multe ori în jurul gâtului și aș visa la toamnă și la ce voi face când îmi va trece ce e de trecut. V-am zis că sunt o fată simplă cu dorințe simple. Vreau doar să nu-mi fie frig când voi ieși afară. Și bineînțeles să mă asortez cu frunzele și cu vremea.