Mă cheamă Ioana și mi se întâmplă să mă enervez. Da, exact. Nervi din aceia cu scântei, când vezi roșu în fața ochilor și simți cum vocea îți scapă și gura ți se deformează într-un țipăt. Și degeaba mintea pare că-ți bate cu pumnii în cap, urlându-ți să te oprești odată, degeaba încerci să apeși frâna până la capăt, furia deja a luat-o la vale, a ieșit, s-a încarnat și s-a năpustit afară, căutându-și victima, amușind prada, ca o fiară ieșită la vânătoare. Și-n timpul ăsta ea, din păcate, stă exact acolo, în fața mea, țintuită de vorbele ce țâșnesc și dau să se înfășoare în jurul corpului ei încă mic.

Deja îmi ajunge mai sus de umăr. Are căștile pe cap și își sprijină piciorul pe skate. Țipătul meu pare că se lovește cu zgomot de privirea ei ușor sfidătoare, înainte de a se întoarce spre mine, ca un bumerang, și a mă lovi și enerva și mai tare. Chiar nu contează de la ce a pornit totul. O prostie, o discuție aparent banală care a luat-o într-o direcție greșită. Eu pierd teren. O știu și e normal. Nu mai pot să-i spun, să-i explic, să-i cer, s-o învăț, să-i vreau binele cu orice preț și-n orice secundă, să știu tot și să-i țin discursuri. Dar eu uit și mă enervez. De partea ei, se dă joaca de-a adultul. Un joc pe care începe să-l exerseze, semn că e un om normal de unsprezece ani care crește și se descoperă. Dar e greu. E greu să-i văd ochii dați peste cap, vorbele aruncate și țipetele pe care mi le întoarce cu nonșalanță, făcându-mă să scot de multe ori artileria grea- reproșurile. Lovituri sub centură, comparații, toată lista de "așa nu" i-o vărs în față, timp în care rațiunea, obosită să mai riposteze în capul meu, se lasă păgubașă și asistă la spectacolul furiosului anonim.

Ieșim ostenite amândouă. Ea plânge. De tristețe și de nedreptate. Pentru că eu pot și ea încă nu. Te rog mie să nu-mi vorbești pe tonul ăsta, domnișoară! În timp ce vorbele pleacă spre ea în galop, gata de atac, mă simt de parcă aș fi făcut schimb de locuri cu învățătoarea mea. Bună și blândă până se enerva și încerca să ne facă să înțelegem mai repede, lovindu-ne din când în când cu pixul în cap. Altfel, o iubeam.

Acasă, ea se închide la ea în cameră. Trântește ușa și zgomotul îl simt ca pe un pumn în stomac. Vreau să dau la rândul meu. Să lovesc și eu, uitând că, de fapt, eu am început. Plâng. De furie și de neputință. Că nu tac, că nu respir, că nu număr până la zece, că nu sunt ca mama care nu se enerva parcă așa, că fac ca tata care mă speria atunci când mă certa. Mă trezesc că încep să scormonesc prin copilărie după scuze și justificări, să caute explicații, dar mai ales vinovați. În loc să caut soluții.

Aud ușa de la camera ei deschizându-se. Zgomot mic, urmat de pași timizi. Față plânsă și nas înroșit. Mă uit la ea și brusc simt o durere, ca și cum pixul doamnei învățătoare s-ar fi înfipt, din nou, în capul meu de copil ce nu reușea să priceapă. O iau în brațe și-i spun ceea ce simt. Și ceea ce-i datorez: sunt mama ta, te iubesc, dar mi se întâmplă să mă enervez! Și-mi pare rău. Iartă-mă!
Și încă ceva: să știi că asta nu înseamnă că n-am dreptate, ci doar că nu trebuia să țip la tine.

Privire albastră și blândă.
- Nici eu nu trebuia să țip la tine, mami!
Mă pupă și pleacă spre camera ei. Zgomot mic, urmat de pași timizi. Și o voce în fundal mă rog, eu tot nu cred că ai dreptate!

by Ivan Soldo