Pentru că tot vă sunt copiii în vacanță, m-am gândit să împărtășesc cu voi din preaplinul meu de înțelepciune și experiență în umplerea timpul liber. Vorbesc prostii. Vreau doar să vă recomand un film pentru minorii familiei. Asta dacă aveți timp și chef de mers la cinema. Se numește Sing, în română a fost tradus cu "Hai să cântăm" și e foarte haios. Pe scurt, e vorba despre un director de teatru- un koala- care, pentru a-și salva instituția de la faliment, organizează un concurs de cântat. Un fel de Vocea României la care rămân în finală un șoarece ce aduce a Frank Sinatra, snob și cu probleme cu mafia, o gorilă adolescentă, fiu de gangster, o elefănțică timidă și complexată, o purcică casnică cu vise ratate și o femelă de porc spinos, rockeriță și care visează la o carieră solo după ce a fost părăsită de iubitul și colegul de trupă. Se cântă mult, se râde pe săturate. Dacă aveți copii mai mari, vă recomand varianta subtitrată. Merită din plin să auziți cântecele și vocile în original.

Și pentru că tot vorbim de filme, să vă vând un pont. Stând eu mai deunăzi cu o ceașcă de cafea în fața, la o masă, la Paul, am răsfoit programul de la cinema Elvira Popesco de la Institutul francez. Și, nu mică mi-a fost mirarea să constat că acolo se pot vedea multe din filmele de pe la mall-uri, e drept, nu în variantă 3D, ci în cea clasică, dar și la alte prețuri. Inclusiv Sing. Altfel, pour les connaisseurs, pe 3 ianuarie, de la 18h30, rulează Julieta a lui Almodovar. Iar pe 6 ianuarie, de la 20h30, aveți Juste la fin du monde a lui Xavier Dolan, cu Vincent Cassel și cu Marion Cotillard (aia de i-a stricat căsnicia lui Angelina Jolie). Pentru detalii (despre programul cinema-ului, nu despre aventura franțuzoaicei cu Brad Pitt), aruncați un ochi aici.

Iar dacă tot vă urniți din casă pentru a merge la film, poate aveți chef să încheiați ziua la cârciumă. Am fost de curând la una tare faină. Ii zice Shift Pub, e undeva în zona Icoanei (pun și link, nu intrați în panică), e intim, au un vin roșu foarte bun și un meniu cu multe, multe drăcii. De la fel de fel de salate, trecând prin supe creme (inclusiv supă de ceapă) și quiche-uri, ajungând la hummus, tabouleh, paste și sfârșind printre fel de fel de cărnuri gătite în fel de fel de moduri. Fac și burgeri, fac și șnițele, fac și rață și pește și lava cake și tort de morcovi sau ștrudel cu mere. Au fel de fel de cocktailuri cu și fără alcool și prețuri...ca peste tot. Porțile sunt generoase și arată bine (adică plating-ul- ca să folosesc un termen la modă,  e satisfăcător). Oamenii sunt simpatici și zâmbitori, la toaletă e foarte curat, au hârtie și se încuie ușile. Recomand. Cică pub-ul ăsta ar face parte dintr-o trilogie alături de Alt Shift și Control. Detalii aici. 

La final, fără nicio legătură cu cele spuse până acum, aș vrea să vă spun că dacă vă bate vreun gând să vă faceți vreodată tatuaje, există varianta cu henna. Iese mai spălăcit, e drept, dar nu doare, se curăță și-ți faci și damblaua. Mare atenție însă să fie o vopsea bună. Si apropo de asta, recomand vopseaua de păr Apivita de la Sensiblu. Fără porcării în ea și cu culori mișto. Mă rog, mie mi-a plăcut. Ați înțeles bine, m-am vopsit. Și nu, nu pun poză. Vă las însă cu trailerul de la Sing.


Atât pentru anul ăsta. Vă doresc petrecerea faină de Revelion și să ne auzim cu bine în 2017!

Da, anul acesta, de Crăciun, am primit cel mai frumos cadou din viața mea. Nu mă refer la acele daruri pe care ți le face viața când doar speri, fără să le mai aștepți, ci la un cadou real, palpabil, pe care două mâini mici l-au ambalat frumos și l-au așezat sub brad. Nu a fost un an simplu. Nici pentru mine, nici pentru ea. Ea crește, eu....nu. Ea are aproape doisprezece ani, eu...ei, hai să zicem suficienți. Ne certăm. Orgoliile noastre se ciocnesc, se iau la trântă. Hormonii își fac de cap prin sufrageria noastră. Ușile se trântesc, vocile urcă și se răstesc. E mult spleen și multă tăcere. Lacrimi. Regrete. Ea e mică și se vrea mare. Eu o văd și mai mică, când de fapt ea e pe cale să devină mare.

Anul ăsta, ea a știut să-mi facă cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-am primit vreodată. Și asta nu pentru că a fost imaginat de ea, ci pentru că a venit la momentul potrivit. Exact când aveam nevoie de el. E un set de șapte plicuri- câte unul pentru fiecare zi din săptămână- pe care să le deschid la nevoie, în funcție de ce simt în ziua respectivă: pentru momentele în care sunt supărată, în care am o problemă, când mă simt ciudat, când sunt tristă, când ne certăm sau când mă supăr pe ea. In fiecare plic se găsește un bilețel cu câte un gând de iubire și de încurajare scris de ea, din capul ei. Preferatul meu este plicul pe care scrie "doar așa...". Acolo e un strop de iubire doar pentru că e minunat să știi că există, că o ai și că e bine să nu uiți de ea. 

Nu o să desfac plicurile în fața voastră pentru că mesajele dinăuntrul lor îmi aparțin doar mie și ei. O să vi le arăt însă un pic cât să vă aduc aminte că, indiferent de ce ni se întâmplă, există un strop de magie pentru fiecare dintre noi. Trebuie doar să desfacem plicul corect la momentul oportun.

Sărbători frumoase și să fiți fericiți!

 Dragul meu,

A trecut ceva vreme de când nu am mai venit pe aici. Să nu mă înțelegi greșit: nu ți-am dat papucii, doar că, dat fiind faptul că lucrurile între noi merg destul de bine, mi-am permis să te las un pic deoparte și să mă ocup și de alte aspecte ale vieții mele- the real one: știi tu, aia cu alergătură, hârțogăraie, teme, ședințe cu părinții, analize, decizii, facturi. Nu zic că toate astea sunt neapărat mai importante sau mai plăcute decât relația noastră, ci, hai să zicem, că nu mai sufereau amânare.

Dacă te întrebai, apăi să știi că am reușit într-un final să o scot la capăt cu diversele must to do-uri, că am rezolvat ce aveam de rezolvat și că acum...ei bine, acum mă pregătesc și eu ca tot omu' de o sarma și o piftie (vorba vine, nu am nici sarmale, nici piftie). Așa că, dacă nu ți-e cu supărare, o să te mai las un pic liniștit, până după Anu' nou. Hm, te oftici? Hai, te rog, nu fă mutra asta! Nu e că nu te mai iubesc sau că nu te mai vreau în viața mea, dar sunt momente când pur și simplu simt nevoia să mă dau un pas în spate, să stau deoparte, liniștită, eu cu gândurile mele, fără public care să aștepte să-i povestesc. Incă o dată, asta nu înseamnă că s-a sfârșit între noi. Still love you, dar te rog să ai nițică răbdare și promit că mă întorc la tine.

Acestea fiind zise, dragă blogule, îți urez un Crăciun fericit, așa cum sper că va fi și al meu. Dacă te uiți cu atenție sub brad, Moșu' a venit deja. Nu, nu poți să desfaci încă cadourile și nu, geaca aia de piele, brățara cu cranii, CD-ul și tricoul cu Aerosmith nu sunt pentru tine. Pentru tine am însă, toată dragostea și nevoia din lume. Dar nu chiar acum. Mai lasă-mă un pic. O respirație, două și revin. Promit.

Te rog să mă înțelegi și să mă aștepți.

Cu drag,
Ioana

P.S Eu și blogul meu vă urăm sărbători fericite.

Nu, nu le-am făcut eu

 Disclaimer: acesta nu este un post publicitar. Este pe gustate și pe recomandate.

Prima dată când am savurat o astfel de dulcegărie a fost astă vară, când am primit de la o prietenă un borcan cu gem de vișine. Am desfăcut borcanul, am inspirat mirosul de livadă, mi-am făcut loc cu lingura printre fructe, am gustat, iar restul s-a petrecut cu ochii închiși și cu papilele gustative mai treze ca niciodată. În cămara doamnei Gabriela, rafturile sunt pline cu de toate: gemuri și dulcețuri ba mai cuminți precum cele de zmeură, vișine, afine sau caise, ba mai extravagante ca cea de pere cu vin și scorțișoară, sticle de vișinată, zmeurată, afinată pentru cei mari sau de sirop natural din fructe sau cătină pentru pitici, borcane cu pastă de ardei iute sau săculeți cu ceai de plante- toate aranjate și pregătite de însăși patroana acestei băcănii on line Dulcegării naturale.

Pachețel cadou de Crăciun- ceai de iarnă și trei borcănele cu gem, la alegere- 25 de lei

De curiozitate, am întrebat-o pe doamna Gabi Ninovici cine este și de unde până unde ideea de a deschide o astfel de afacere. Iată ce mi-a răspuns: sunt o bunicuță care, de când este și pensionară, s-a apucat de făcut Dulcegării. Totul a pornit din momentul în care pomii din livada noastră, de la Breaza, au început să rodească. Atunci, ca să nu arunc atâtea fructe, m-am apucat de făcut dulcețuri, gemuri și siropuri. Am folosit rețetele de la bunica și mama mea, două gospodine desăvârșite. Eu aveam serviciu și din ce făceam aduceam și colegilor, ca să le îndulcesc ziua. Și uite așa, o colegă mi-a spus, într-o zi: măi, Gabi, tu, când ieși la pensie, să faci dulcețuri, că sunt foarte bune și sigur vei avea succes! Că-n ziua de azi tinerii nu mai au timp să stea în bucătărie! Nu am crezut, dar acum patru ani am încercat să-mi vând gemurile, folosind pagina mea de facebook și...a mers! Cam asta e toată povestea, mi-a zis doamna Gabi, adăugând: soțul meu e cel care face etichetele, eu aranjez borcanele și sticlele, iar soțul meu le duce la cumpărători. Nu este un câștig mare, dar pot sa-mi schimb ochelarii, să-mi cumpăr medicamente și o dată pe an să facem o călătorie cum am făcut toată viața!

Modelul săculețului de ceai îl alegeți împreună cu doamna Gabi

Și, pentru că se apropie sărbătorile, în cămara Dulcegăriilor au apărut multe pachețele cadou pentru Crăciun. Oferta este generoasă, iar prețurile absolut rezonabile. Cât despre prezentare, sper că v-au convins pozele că nu sunt eu subiectivă. Aveți așadar pachețele cu săculeț de ceai și trei borcănele de gem, la alegere, la doar 25 de lei pachetul sau la 30 de lei, dacă mai adăugați și o sticluță cu sirop. La fel de bine, doamna Gabi a pregătit niște sticle speciale de sărbătoare cu vișinată, afinată, cireșată, căpșunată (nici nu știam că există așa ceva) la 25 de lei sticla. Vă puteți însă limita la un borcan cu dulceață, special decorat de Crăciun, la doar 15 lei sau la un săculeț festiv cu ceai la prețul de 13 lei. Oricum, dacă intrați în cămară, vă puteți alege orice de pe rafturi și doamna Gabi vă va face pachetul dorit.

Borcan festiv, cu dulceață- 15 lei

Pentru lista completă a produselor, luați legătura cu doamna Gabi pe facebook. Este foarte promptă și pare foarte simpatică. La fel de dulce ca propriile ei Dulcegării.

Sticlă festivă cu vișinată- 25 de lei

   

Stau amândoi la masă, unul lângă altul. Fetița e mai mare. Cu doi ani. Băiețelul este blond și cu ochii precum cerul întunecat. Nouă ani. Se uită cu un aer distrat de jur împrejur și nu se decide cu ce să înceapă să-și umple farfuria. Atunci, ea îi întinde o felie de pâine și se pregătește să-i umple paharul cu suc. El nu zice nimic. Nici măcar merci. El nu i-a cerut fetiței ajutorul, ea a decis să-l servească. Fetița e a mea și cu greu mă abțin să nu-i blochez brațul cu care îi umple lui paharul de suc și să-i spun "încetează să-l servești, poate și singur!" Nu o fac pentru că ea nu greșește cu nimic. E scris undeva, pe dinăuntrul nostru femeiesc, să avem grijă de ceilalți. Nu e altruism sută la sută. E nevoia de a ocroti și de a proteja în schimbul căreia cerem loialitate, iubire și apartenență. Sigur că nu e musai să le și obținem, dar asta nu ne împiedică să vrem în continuare să purtăm celorlalți de grijă, ajungând să-i vedem cum proiectează asupra noastră imaginea propriilor mame.

Am cunoscut multe familii unde femeia- redusă, cel puțin la nivel discursiv, la rolul de mamă- ajunge să se adreseze tatălui și celor mici cu apelativul copilași. Am cunoscut bărbați maturi care nu văd nimic deplasat în a fi serviți, îmbrăcați, spălați de soții sau iubite, exact ca în copilărie. Dar- și aici situația mi se pare cu adevărat interesantă- am cunoscut și femei care, în lipsa unui partener al lor, au ajuns să-și proiecteze grija pe masculii mai mari sau mai mici din jur. Fie că e vorba de nepot, ginere sau de vreun prieten singur sau văduv, femeia simte nevoia să-l asume, să-l facă parte din viața ei și mai ales să-și proiecteze asupra lui grija cu care altădată se ocupa de propriul partener. Se spune că bărbatul are nevoie de un scop pentru a simți că trăiește, în schimb femeia are nevoie de cineva pentru care să trăiască.

Și totuși, văzând-o pe fiica mea, la doar unsprezece ani, cu câtă naturalețe și-a abandonat propriul sandvici ca să-i umple lui paharul, mi-am dat seama că instinctul nostru matern este atât de prezent și de puternic, încât e de datoria noastră, ca femei, să devenim conștiente de el și să învățăm să-l folosim doar atunci când trebuie și cu cine trebuie. Pentru că atâta vreme cât ajungem să ne purtăm tot timpul ca niște mame, vom avea parte doar de copii.

Ceasul arăta deja spre orele trei și noi nu mâncasem de prânz. La On Top, în Bușteni, era plin și cică urma să vină un grup flămând care rezervase practic toate mesele. Nu avea rost să așteptăm, mai ales cu doi copii înfometați- unul al meu, unul al prietenei mele. Am decis să încercăm să mâncăm în Sinaia, după ce am luat niște pateuri la pachet, de la Lidl, ca să oprim, măcar temporar, mârâielile celor doi plozi. La Kuib, în Cumpătu- full. Degeaba am încercat să-mi pun la bătaie talentul de negociator, nu am obținut decât o serie întreagă de scuze "că, serios nu avem nicio masă", "că acum oricum închidem ca să pregătim sala pentru cină", "că poate mâine aveți mai mult noroc". Care mâine? Noi veniserăm practic pentru o zi. Plecat cu trenul de dimineață, ajuns la Bușteni, mers pe pârtie două ore pentru o sanie și câteva ture cu săniile alea pe șine- dacă nu le știți, duceți-vă de le descoperiți- o haltă de o cafea la Palatul Cantacuzino și o noapte petrecută la o prietenă cu o casă de vacanță într-un sat, mai spre Câmpina. Atât. Până la urmă, profitând de burțile umplute cu pateuri, am decis să transformăm cele două mese rămase pe ziua respectivă într-una singură și să descindem la Alex Unguresc din Sinaia. Un loc unde am tot fost și unde mi-a tot plăcut. Până acum. Acum nu mi-a mai plăcut așa de tare. Antreul din partea casei- pâine cu slană și ceapă roșie- genial. Sau poate unde nu mai mâncasem eu porc de vreo opt luni de zile. Ciorba de văcuță, bună și ea. Daaaar, așa numitul papricaș de pui a fost de-a dreptul câh. Lăsând la o parte că sosul era nasol rău, cele două ciocănele din farfurie erau clar făcute demult, reîncălzite și uscate. Așa că, am decis să povestesc și eu cuiva trista experiență din farfurie. Și m-am dus să vorbesc cu patronul și să-i spun doar că e păcat de toată munca din jur. Atât. Apoi, am continuat să ne conversăm și să ne împrietenim când am văzut că și cartofii copiilor erau sleiți.
- V-am scos de pe nota de plată papricașul și cartofii domnișoarei! zice chelnerul.
- Păi și cartofii celuilalt copil erau la fel.
- Dar doamna nu a zis nimic!
Cum ar veni: copilul care nu plânge, nu primește. De altfel, când m-a văzut că mă strâmb pe măsură ce mestec, Ana a zis direct.
- Oho, nu-i văd bine pe ăștia de aici!

Adevărul este că nevoia te învață. Lucru dovedit inclusiv în momentul în care ne-am urcat, la Câmpina, într-un tren Regiotrans unde cred că au vândut bilete proporțional cu cantitatea de aer, nu cu numărul de locuri posibile. Sardinele stau lejer în conservă. Mai mult, bineînțeles că după ce îți cumperi un bilet și te așezi pe scaun, locul de lângă tine trebuie ocupat obligatoriu de o suită de sacoșe, papornițe, genți sau valijoare pe care ți le dorești a le avea la îndemână. Iar prezența unei individe cu copil, aka eu, care ar vrea să stea jos, nu poate decât să te agaseze. Mai ales că persoana în cauză nu pare intimidată de privirea ta când urâtă, când întoarsă către geam. Ba chiar are tupeul să-ți ceară să-ți pui bagajele în locul pentru bagaje ca să stea jos și ea și copilul.

Din punctul de vedere al individei cu copil- aka eu- a trebuit să stau de patru ori în coasta a patru astfel de persoane întinse pe două scaune ca să câștig dreptul de a beneficia de locurile plătite. Dar la final, am izbândit.
- Știam eu că mama o să rezolve! a declarat Ana mândră nevoie mare.
Adevărul este că pot spune că am avut două victorii într-un singur weekend: am obținut lucrurile pe care le-am plătit sau, după caz,  nu le-am mai plătit dacă nu le-am obținut. Oau! Sunt foarte tare! Pentru felicitări și strângeri de mână, știți unde mă găsiți. Altfel, avem o țară frumoasă.