Ceasul arăta deja spre orele trei și noi nu mâncasem de prânz. La On Top, în Bușteni, era plin și cică urma să vină un grup flămând care rezervase practic toate mesele. Nu avea rost să așteptăm, mai ales cu doi copii înfometați- unul al meu, unul al prietenei mele. Am decis să încercăm să mâncăm în Sinaia, după ce am luat niște pateuri la pachet, de la Lidl, ca să oprim, măcar temporar, mârâielile celor doi plozi. La Kuib, în Cumpătu- full. Degeaba am încercat să-mi pun la bătaie talentul de negociator, nu am obținut decât o serie întreagă de scuze "că, serios nu avem nicio masă", "că acum oricum închidem ca să pregătim sala pentru cină", "că poate mâine aveți mai mult noroc". Care mâine? Noi veniserăm practic pentru o zi. Plecat cu trenul de dimineață, ajuns la Bușteni, mers pe pârtie două ore pentru o sanie și câteva ture cu săniile alea pe șine- dacă nu le știți, duceți-vă de le descoperiți- o haltă de o cafea la Palatul Cantacuzino și o noapte petrecută la o prietenă cu o casă de vacanță într-un sat, mai spre Câmpina. Atât. Până la urmă, profitând de burțile umplute cu pateuri, am decis să transformăm cele două mese rămase pe ziua respectivă într-una singură și să descindem la Alex Unguresc din Sinaia. Un loc unde am tot fost și unde mi-a tot plăcut. Până acum. Acum nu mi-a mai plăcut așa de tare. Antreul din partea casei- pâine cu slană și ceapă roșie- genial. Sau poate unde nu mai mâncasem eu porc de vreo opt luni de zile. Ciorba de văcuță, bună și ea. Daaaar, așa numitul papricaș de pui a fost de-a dreptul câh. Lăsând la o parte că sosul era nasol rău, cele două ciocănele din farfurie erau clar făcute demult, reîncălzite și uscate. Așa că, am decis să povestesc și eu cuiva trista experiență din farfurie. Și m-am dus să vorbesc cu patronul și să-i spun doar că e păcat de toată munca din jur. Atât. Apoi, am continuat să ne conversăm și să ne împrietenim când am văzut că și cartofii copiilor erau sleiți.
- V-am scos de pe nota de plată papricașul și cartofii domnișoarei! zice chelnerul.
- Păi și cartofii celuilalt copil erau la fel.
- Dar doamna nu a zis nimic!
Cum ar veni: copilul care nu plânge, nu primește. De altfel, când m-a văzut că mă strâmb pe măsură ce mestec, Ana a zis direct.
- Oho, nu-i văd bine pe ăștia de aici!

Adevărul este că nevoia te învață. Lucru dovedit inclusiv în momentul în care ne-am urcat, la Câmpina, într-un tren Regiotrans unde cred că au vândut bilete proporțional cu cantitatea de aer, nu cu numărul de locuri posibile. Sardinele stau lejer în conservă. Mai mult, bineînțeles că după ce îți cumperi un bilet și te așezi pe scaun, locul de lângă tine trebuie ocupat obligatoriu de o suită de sacoșe, papornițe, genți sau valijoare pe care ți le dorești a le avea la îndemână. Iar prezența unei individe cu copil, aka eu, care ar vrea să stea jos, nu poate decât să te agaseze. Mai ales că persoana în cauză nu pare intimidată de privirea ta când urâtă, când întoarsă către geam. Ba chiar are tupeul să-ți ceară să-ți pui bagajele în locul pentru bagaje ca să stea jos și ea și copilul.

Din punctul de vedere al individei cu copil- aka eu- a trebuit să stau de patru ori în coasta a patru astfel de persoane întinse pe două scaune ca să câștig dreptul de a beneficia de locurile plătite. Dar la final, am izbândit.
- Știam eu că mama o să rezolve! a declarat Ana mândră nevoie mare.
Adevărul este că pot spune că am avut două victorii într-un singur weekend: am obținut lucrurile pe care le-am plătit sau, după caz,  nu le-am mai plătit dacă nu le-am obținut. Oau! Sunt foarte tare! Pentru felicitări și strângeri de mână, știți unde mă găsiți. Altfel, avem o țară frumoasă.