Esarfe, fulare. Unele atat de mari incat as putea sa le desfac si sa ma invelesc cu ele, altele mici, ca niste batiste pe care abia reusesc sa mi le innod in jurul gatului. Colorate sau uni, din lana sau din matase, pufoase sau lucioase, oferite sau cumparate, din ce in ce mai numeroase, mai invazive cu rafturile din dulap, mai cotropitoare cu spatiul din jurul lor si totusi niciodata suficiente.

Initial am trecut pe langa ea, cu indiferenta cu care ajungi sa te plimbi intr-un oras frumos in care locuiesti de ani buni. Pur si simplu, frumusetea ajunge sa faca parte din viata de zi cu zi, astfel incat devine normalitate. Tin minte cand eram mica si luam cate o nota proasta la scoala, tata imediat ma supunea unui tir de intrebari: n-ai stiut sau ai uitat? Ceilalti copii cat au luat? A fost prea greu sau nu ti-a picat fisa? Intr-o zi i-am spus ca ma astept la acelasi numar de intrebari si cand iau zece. Dar asta este normalitate, draga mea! Normalitatea nu naste semne de intrebare, ci doar se traieste.

M-am gandit la asta ieri cand am atins-o in treacat. Era cocotata sus, pe un raft, incolacita ca o pisica mare, pufoasa si somnolenta. Aproape ca s-a desfacut sub degetele mele ceea ce m-a incurajat sa o apuc de un colt si sa o trag spre mine, sa o iau efectiv in brate inainte de  a ma ascunde cu ea intr-o cabina de proba si a sta asa, pret de cateva minute, cu ea infasurata in jurul gatului ca o imbratisare. Apoi a urmat vocea interioara, rationala, aceea care de fiecare data vine sa sparga clipa de nebunie, de abandon. Clipa aia  in care, uneori, ti se intampla sa intorci capul pe strada si sa-i zambesti unui strain desi stii foarte bine ca nu ai nevoie de el si ca oricum, nu are rost. Doar ca o esarfa nu e barbat. O esarfa se poate cumpara, nu e un pacat de la care merita sa te abtii cu tot dinadinsul. Mai ales cand e bleumarin si se lasa petrecuta chiar si de trei ori in jurul gatului. Si apoi e atat de moale incat te si vezi stand cu ea pe genunchi, in serile de iarna, cand afara ninge si in casa miroase a ceai fierbinte cu lamaie.

Incerci sa ignori vocea din cap care deja transforma euro in lei si cauta frenetic prin dulapul tau de acasa sa-ti arate ca iata, ai cel putin trei esarfe la fel de moi si de late. Dar nu am niciuna albastra, moale si lata. Niciuna  care sa ma faca sa o strang in brate si sa simt deja mirosul de zapada amestecat cu cel de lene. Niciuna care sa stea incolacita ca o pisica. Aproape ca ma simt vinovata ca as putea sa o asez inapoi, pe raft, mai ales acum, dupa ce am imbratisat-o si sedus-o.

O sa o cumpar. Pentru ea, pentru binele ei. Pentru ca e atat de frumoasa incat daca o las acolo, singura, risca sa devina normalitate. Si pentru ca se lasa petrecuta de trei ori in jurul gatului. Iar mie cifra trei, imi place. Ca si bleumarinul.