Majoritatea prietenelor mele sunt mame. Și majoritatea sunt copleșite și speriate. Că nu fac bine, că nu fac destul, că nu știu cum să facă pentru a avea siguranța că celor mici le va fi bine și lin în viață. Pentru multe, prea multe femei, maternitatea vine la pachet cu un sentiment copleșitor de disperare: să nu care cumva să greșească pentru că atunci riscă să piardă din iubire. Marea majoritate a prietenelor mele se frământă, își freacă mâinile a disperare, se dau de ceasul morții pentru fiecare secundă trăită alături de copilul lor. Reușesc eu oare să-l fac fericit? Ii e bine cu mine? Sunt o mamă suficient de bună? Ne uităm către cei mici și așteptăm să ne vină de acolo confirmări pe care, în mod normal, ar trebui să le primim de la cei mari. De la soți, de la iubiți, de la părinți. Ajungem să facem cupluri cu copiii noștri și să așteptăm de la ei să se poarte în consecință, să ne fie parteneri și mai ales surse sigure și eterne de iubire. Le dăm tot ca să putem pretinde tot. Iar când răspunsul nu e pe măsură tindem să o luăm personal: nu mă mai iubește! Câte dintre voi nu au avut cel puțin o noapte albă pe care au plâns-o pe ascuns pentru că s-au considerat incapabile să fie mame suficient de bune? De fapt, ceea ce deplângeam în momentele acelea era sentimentul că nu suntem iubite așa cum ne doream sau, și mai rău, că nu meritam să fim iubite așa cum ne-am fi dorit. Am mai zis-o și o repet: acolo unde copilul riscă să devină partener, presiunea este atât de mare încât va naște drame.

Am citit undeva că pentru a funcționa normal bărbații au nevoie, în primul rând, de un scop, iar femeile, în primul rând, de cineva care să le iubească și pe care să-l iubească așa cum vor ele. Ei bine, lucrurile tind să devină problematice atunci când acel "cineva" este copilul și doar copilul. Sigur, poate să nu existe altcineva în acel moment în viața ta. Dar, de multe ori, nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că noi, femeile, facem o greșeală: profităm- dacă-mi este permis cuvântul- de copiii noștri ca să ne fabricăm iubirea așa cum o vrem noi. Cred că copiii cu șanse mari la fericire sunt cei din familiile cu mame fericite și iubite. Cu mame care se iubesc pe sine (și cât de greu este asta!) și care au în viața lor o sursă de iubire de care să fie sigure,  astfel încât să nu mai caute perfecțiunea în relația cu copilul, să nu se mai considere rănite de orice plânset și ușă trântită. Am văzut nenumărate mame suferind ca niște femei părăsite la fiecare ceartă cu cel mic. Copilul te iubește pentru că ești mama lui, nu pentru femeia care ești. Pe asta el nu o vede, nu-l interesează! De asta trebuie să te ocupi tu singură!

Imi aduc aminte că eu însămi aveam momente când pur și simplu nu concepeam ca relația cu Ana mea să fie altfel decât perfectă. Mi-o doream prietenă, mi-o doream confidentă, o voiam numai și numai pentru mine. A mea! Al meu! In spatele acestor sintagme stă în general un sentiment îngrozitor de singurătate. A fost un moment în care fiica mea mi-a cerut direct să nu-i mai fiu atât de prietenă, ci să-mi iau rolul de adult în serios, astfel încât să poată și ea să greșească. Când părintele se poartă ca un copil, inevitabil copilul ajunge să asume rolul de om mare. El va începe să aibă grijă, dar în același timp va ajunge să obosească de mic pentru că se va simți direct responsabil de fericirea noastră. Iar asta vine la pachet cu sentimentul de vină. Eu sunt sursa de iubire și fericire pentru mama mea, iar dacă ea e tristă, atunci e din cauza mea. Pentru că nu am fost suficient de bun!

Nevoia de perfecțiune ascunde de obicei o nevoie acută de iubire. Cele mai bune mame, cele mai frumoase soții, cele mai bune gospodine, cele mai eficiente la job, cele mai vocale la ședințele cu părinții, cele mai simpatice la petrecerile de familie, cele mai slabe de pe plajă, cele mai, cele mai. Uneori, însă, aduceți-vă aminte, e nevoie de un simplu "ești perfectă așa cum ești" ca să ne facă să lăsăm garda jos, să respirăm și brusc să ne relaxăm. Doar că acea frază pe care orice femeie și-o dorește nu va veni de la copil și nici nu trebuie. Incetați să vă mai uitați în partea aia.