In ultima perioada am tot plecat. Nu mult: patru, cinci zile la fiecare doua, trei luni. Nu si de data asta. Chiar si acum, cand scriu, inca nu amajuns acasa (de altfel, nu reusesc sa scriu cu diacritice pe tastatura din fata mea). Sunt  tot pe drumuri, tot departe. Stiam ca va fi mult, stiam ca nu va fi simplu, ca nu-i va fi simplu. Doar ca sunt plecari pe care trebuie sa le fac, unde nu am de ales. De fapt, corect ar fi sa spun ca alegerea era evidenta.
-Ana, trebuie sa plec!
Asa i-am spus si mesajul a ajuns direct la ea, fara ocolisuri, ca o sageata pe care o trimiti fix in corpul adversarului.

La inceput nu a spus nimic. Aveamo vara intreaga de partea noastra ca sa avem timp sa ne obisnuim cu ideea. Amandoua. Ce a fost cel mai greu? O sa radeti, dar nu neaparat plecarea, nu neaparat sa o las dormind, inca mica, in patul cald, dis de dimineata, in timp ce incercam sa ma furisez catre iesire, ci spaima ca am putea, cumva, sa ne despartim certate.

Pubertatea e despre forta, despre contraziceri, despre "vreau sa am dreptate", despre "mi-e frica, dar nu o sa recunosc", despre neincredere si despre complexe, despre mama al carei rol este de a rezista si a incasa lovitura dupa lovitura, despre copilul care este surprins si speriat de propria-i crestere. Mi-a trebuit ceva timp ca sa-mi dau seama ca rolul meu in perioada asta este sa rezist furiilor ei. Nu sa-i demonstrez ca daca vreau, pot si eu sa fiu furioasa, nu sa-i tin prelegeri (oricum nu le aude, iar cand trece furia, se sperie singura de reactiile ei), ci sa-i spun "adolescenta ta nu ma ingrijoreaza, nu ma revolta", asa ca poti conta pe mine, sunt aici.

Doar ca iata, a trebuit sa plec. Nu mult, dar mai mult ca niciodata. Am vrut sa o iau cu mine cateva zile. N-a vrut. Prefer sa ne despartim aici, acasa, decat pe un aeroport din alta parte. Apoi mi-a zis cu o voce care nu era a ei ca sa nu-mi fac griji, ca cele trei saptamani vor trece repede. Ma face sa zambesc de fiecare data cand se da mare, cand se joaca de-a adultul care trebuie sa aiba grija de mine. Esti si tu mica, mama! La telefon au aparut taceri. Nu stiu ce sa-ti povestesc, nu am facut nimic special! La scoala e ok. Am alta profa de romana si alta de istorie. Si am luat un sapte la fizica, la o evaluare. Dar au fost copii care au luat trei, asa ca eu sunt multumita de nota mea! Sunt bine, mama! Asa imi zice si fara sa vreau caut fetita de acum un an care ma pupa prin telefon si astepta la randu-i dovezi de iubire. Aproape ca ma rusinez sa i le mai trimit. Fetita aia a crescut! Asa mi-a spus deunazi si ma gandesc ca undeva, am impins-o de la spate sa creasca mai repede. Sau poate ca ar fi crescut oricum, cine stie?

Acum, dupa toate saptamanile astea departe de ea, am un nod in gat la gandul ca probabil o voi gasi si mai mare. Ca poate o sa raman cu bratele deschise si goale, asteptand-o sa se ascunda intre ele cum facea cand era mica. In rest, i-am cumparat niste haine d-astea, de-ale ei: negre, largi, care sa se asorteze cu bocancii, varsta si geaca de piele.