Până nu uit: eram undeva, în România. Nu mai știu cum se numea localitatea, dar arăta precum comunele de prin jurul Bucureștiului. Eram cazați într-un soi de cămin studențesc și prin geamurile deschise se putea auzea mulțimea în delir. Era rândul nostru. Imi aduc aminte că, teoretic, mai aveam câteva minute înainte de a intra pe scenă, și eu tot nu știam ce urma să cânt. Adică, înțelesesem ce melodie, dar versurile...versurile nu le știusem în viața mea. Si nu le-aveam scrise nicăieri. Si mai trist era că nici tipul de la Mötley Crüe nu le știa, doar că lui nu-i păsa defel, fiindcă era pulbere de beat. Pentru că da, eram împreună cu băieții ăștia și urma să cântăm la un concert. Ce spuneți? Nu, n-am înnebunit. Doar am visat.

Și nu e tot. Căci după visul traumatic în care urma să mă fac de râs în fața unei întregi comune din patria mumă, a mai urmat unul. De data asta, cadrul părea complet benign: o farmacie. In față mea, o clientă. Incerca să-i explice ceva farmacistei și aia părea ori surdă, ori proastă. Până la urmă, mi-am scos căștile din urechi și am înțeles: clienta vorbea altă limbă și farmacista nu pricepea o iotă din ce spunea. O întreb ceva în franceza și la cum holbează ochii, mă prind că nu-i franțuzoaică. Imi răspunde ceva cu ja, ja. Aha, îmi zic eu în vis, e nemțoaică. Și...nu știu cum am reușit să deduc, dar eram ferm convinsă că avea o infecție urinară. Si avea nevoie, zicea ea, de nu știu ce medicamente de care farmacista noastră nu auzise în viața ei, plus... o mână de curmale. Vă rog, nu puneți întrebări, nu are rost. Eu povestesc faptele. Următoarele minute de somn mi le-am petrecut încercând să conving nemțoaica, în germană (nu, nu vorbesc germană) că cel mai bun pentru pipi des este extractul de merișor. Nu știu dacă m-a înțeles sau nu, fiindcă m-a trezit tusea copilului. Din păcate, e reală.