Vreți să știți cum e viața cu o adolescentă? Chiar vreți să știți? Atunci, uitați-vă bine la poza de mai jos. Mai ales la pardesiu. Alb-crem, 67% lână, de la Viena, de undeva de lânga Graben. Nu mai știu cât a costat. Da, da, am avut părul scurt la un moment dat, dar nu despre asta este vorba. V-ați uitat bine? Să vă spun și că eu măsor un metru șaptezeci. Cum? Ce spuneți? Nu, kilogramele nu le pun pe blog.



Mai departe, să vă spun că are și ea un pardesiu. Ea, fiică-mea. Da, da, aia de doisprezece ani, că alta n-am. Un pardesiu negru, cu glugă și cu 80% lână. Ieri, când să plecăm la cursul de teatru- căci face și d-ăsta- îmi spune:
- Auzi, mama, trebuie să-mi iei o haină de toamnă. Pardesiul ăsta mi-a rămas mic. Mă strânge peste tot. Uite, nici nu pot să-l închid.
Mă uit afară- vânt și frig. Mă uit la ea, într-adevăr- peste pulover, pas de mai închide fermoarul. Mă mai uit odată afară. Parcă nu merge să o târâi prin tramvai și apoi, un sfert de oră pe jos, în geacă de blugi. Dar nici așa, cu haina desfăcută nu e mai bine.
Îi zic într-o doară, scotocind prin șifonier:
- Auzi, ia pune pardesiul ăsta  pe tine că tot e noapte și nu te vede lumea. Măcar până îți cumpăr altul. Pe mine stă cam fix.

Ii întind așadar pardesiul meu vienez și stupoare: îi e bun! Nu doar că-i vine bine, îi vine perfect: la umeri, la lungime, la mâneci. I-am dat și fularul cu care se asortează. Și acum? o să mă întrebați. Acum aștept ziua în care o să-mi ceară și valiza (aia din poză) și tare mi-e teamă că ziua aia e mai aproape decât cred eu.