Dimineaţă devreme. Traversez Cişmigiul în drum spre birou. Pe o alee, o fată tânără a scos la plimbare doi căţei identici, albi şi flocoşi care înaintează unul după altul precum vagoanele unui tren. Din direcţia opusă, un căţelandru maro, cu un aer bine dispus, dă să intre în vorbă cu ei. Mă uit la stăpân. O femeie. O cunosc. Imi dau seama că ne ştim de pe la diverse evenimente francofone.
- Habar n-aveam că aveţi căţel, zic şi încep să-l scarpin după urechi ceea ce îi pune rapid coada în mişcare.
- Simone, răspunde ea. Aşa o cheamă.
Mă amuz.
- De Beauvoir?
Zâmbeşte.
- Nu, de Boulevard!

Râdem amândouă. Gluma mă duce cu gândul la tata. Şi la generaţia lui. Ţin minte că umorul lor nu era accesibil tuturor. Concret, trebuie să ai o anumită cultură ca să le înţelegi glumele. Iar asta începe să se piardă. Cu generaţia mea mai e cum mai e, dar cu ăştia mici e prăpăd.

La doisprezece ani, fiică-mea îşi construieşte reperele culturale în funcţie de îmi place sau nu-mi place. Nu zic că e foarte rău să ai un punct de vedere şi să vrei să ţi-l impui, dar există o rezistenţă foarte mare la tot ceea ce nu-i este pe plac. Și nu este singura. Așa sunt mulți prieteni de-ai ei. Habar nu am dacă este o consecinţă a parentingului modern (deşi nici eu, nici taică-su nu am fost fani ai curentului ăsta în care totul se învârte în jurul copilului), a şcolii care, de multe ori, habar nu are ce face, a statului aiurea pe telefon şi tabletă (da, am un copil tipic pentru zilele noastre- cu telefon şi personalitate), dar copiii ăştia nu par să mai fie dornici să afle lucruri, să zicem, d-alea "clasice". Sau, de fapt, nu au răbdare să mai înveţe. Totul trebuie să fie repede şi cu rezultate imediate. Ori cultura se construieşte în timp. Imi aduc aminte cât m-a bodogănit Ana când i-am arătat cam cum ar trebui învăţată o lecţie despre cruciade. Am stat aproape un weekend să conspectăm, să facem scheme, să subliniem datele importante, să citească apoi lecţia şi pe baza a tot ceea ce aflase, să poată răspunde la nişte întrebări. Și nu e vorba de timp, pentru că ea e la o școală unde nu se dau prea multe teme. Ci de efort. Mi se pare că are o rezistență la efort destul de mică și mă întreb dacă nu cumva se datorează și alimentației, poluării și a lipsei jocului în aer liber. Copiii voștri preadolescenți se mai joacă? La școală, ăștia de la gimnaziu nu se mai fugăresc, nu mai joacă leapșa, v-ați ascunselea, călcatea sau măcar să-și mai tragă câte un ghiont din când în când. Nimic. Vorbesc, ascultă muzică sau stau pe telefon. Nici în curte nu știu dacă ies.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că sunt foarte descurcăreţi pentru vârsta lor. Ştiu să se organizeze, să negocieze, să găsească soluţii, să caute informaţii, să lucreze în echipă şi să-şi apere drepturile. Am remarcat însă că pe măsură ce noi, părinţii, încercăm să devenim cât mai apropiaţi de copiii noştri, dispare şi acel sentiment de respect pe care mici fiind, noi obişnuiam să-l avem faţă de adulţi, în general. Imi aduc aminte că atunci când eu aveam anii Anei, cele două categorii de vârstă- oameni mari/copii nu prea interacţionau. Sau când o făceau, era în sensul în care unii decideau şi ceilalţi ascultau. Acum din ce mai mulţi adulţi se tem parcă să se poarte ca atare, lăsând un vid de autoritate pe care copiii ajung să-l umple. Copiii se aşteaptă ca totul să le fie explicat, argumentat şi apoi... negociat. Degeaba îi spui să pună mâna şi să citească Singur pe lume sau Marile Speranţe (am dat două exemple la întâmplare); dacă el decide că nu-i place, asta e, nu le va citi. Va prefera să caute alternative. Să citească, de exemplu, toată seria lui Roald Dahl direct în engleză, căci, nu-i aşa, a început engleza încă de la Pregătitoare! Ceea ce nu e rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Doar că pe măsură ce-şi construiesc personalitatea, pe măsură ce devin mai încrezători şi mai siguri pe forţa lor, ar fi fost bine, zic eu, să devină şi ceva mai culţi. Poate că sunt eu prea nerăbdătoare și neîncrezătoare. Poate.

Personal, mi se pare că asist la un fenomen ciudat. Când Ana era mică, ştia parcă mai multe raportat la vârsta ei decât ştie acum, păstrând acelaşi raport. Cu alte cuvinte, cât timp am reuşit să o învăţăm diverse şi să beneficiem de atenţia ei, bagajul cultural a avut de câştigat. Pentru că până spre nouă, zece ani, nu avea încă porniri de independenţă. De când e adolescentă şi deci rebelă şi revoltată, ea nu mai vrea, noi nu mai spunem şi uite aşa pentru unele glume trebuie să o sun pe mama, fiindcă Ana nici nu le înţelege şi nici nu are disponibilitatea să mă lase să i le explic.

Sigur, cunoaște foarte multe lucruri pe care eu habar nu le aveam la aproape treisprezece ani. Dar altele par- cel puţin la momentul ăsta- pierdute sau, din punctul ei de vedere, lipsite de sens. Încerc să văd ce e diferit în raport cu mine la aceeaşi vârstă. Gică contra eram şi eu (dacă o întrebaţi pe mama, o să vă spună că aşa am şi rămas). Convinsă fiind că eu ştiu cel mai bine, că eu am dreptate şi că ai mei nu pricep o iotă- asta simţeam şi eu. Şi totuşi. Cum pe vremea mea, maică, noi, ăştia mici, nu prea puteam să crâcnim în faţa ălora mai mari, atunci, de voie, de nevoie, ajungeam să învăţăm şi lucruri pe care la momentul respectiv nu le consideram  nici prea interesante şi nici prea utile. Dar le învăţam, că nu ne întreba nimeni dacă vrem sau nu. Iar mai târziu le ştiam. Pe când ăştia mici de acum, aproape că decid ei ce trebuie şi ce nu trebuie să cunoască. Și nu știu ce ar trebui făcut. Atenție, nu fac elogiul educației prin constrângere și abuz de autoritate, ci caut şi eu o soluţie. Sau poate că, de fapt, caut degeaba şi o fi doar o etapă. Oare le-o trece cu vârsta? Oare Google și Wikipedia sunt într-adevăr suficiente? Oare sunt eu exagerată? Voi ce ziceţi?

Ei bine, aşa se numeşte cartea pe care au scris-o împreună prozatoarea Care Santos (Poftă de ciocolată, Aerul pe care-l respiri,  Încăperi ferecate) şi Francesc Miralles, un scriitor şi jurnalist specializat în psihologie. Ca să nu mai prelungesc suspensul legat de prezenta cărticică, daţi-mi voie să fiu dură şi să vă spun că e cea mai proastă carte pe care am avut ocazia să o citesc în ultima vreme. Problema nu este subiectul, ci felul în care este scrisă. Deşi, fie vorba între noi, nici subiectul nu e cine ştie ce. Tot timpul cât am citit-o (se citeşte extrem de uşor) am avut senzaţia că romanul e doar un pretext pentru cei doi autori ca să susţină nişte teorii, altfel, foarte pertinente, din psihologie. Doar că, scriitură este aproape infantilă, seacă şi de-a dreptul plictisitoare.

Cartea se doreşte a fi un fel de lecţie de viaţă, un text motivaţional care invită cititorii să devină conştienţi de valoarea prezentului şi de importanţa de a se bucura de el. Pentru asta, cei doi autori (mi-am şi imaginat cum Miralles punea pe masă ideile şi Santos le îmbrăca apoi în cuvinte) au scris despre Iris, o fată tristă, singură, deprimată care va fi salvată de la sinucidere de o întâmplare bizară ce o va face să-şi revizuiască atitudinea faţă de trecut. Este exact ca şi cărţile alea de pe la tarabe cu titluri de genul Fericirea este chiar aici, Zece paşi ca să trăieşti clipa, Pofta de viaţă vine mâncând (nu există cărţile astea, ziceam şi eu aşa) dar care face pe nebuna- ea, cartea- şi aspiră la titlul de roman.

Nu ştiu cum sunt celelalte cărţi scrise de cuplul Santos-Miralles (cică ar mai fi comis-o împreună), nici cum scrie fiecare separat, dar ştiu că ce mi-a fost dat să citesc nu mi-a plăcut. E un text şcolăresc, cu personaje previzibile, banale, plictisitoare care trăiesc doar ca să scoată pe gură nişte fraze de genul celor care strâng like-uri pe facebook. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns platitudinile pe care le întâlneşti la tot pasul, autorii au presărat textul şi cu versuri din diferite şlagăre în engleză. Vorba fiică-mii: really?

Vă las un fragment mai jos şi vă spun că cel mai frumos loc din lume nu e sigur între paginile cărţii ăsteia. Nu pentru mine.

Acum avea treabă. Duşul "antitristeţe" se dovedise eficient, căci venise clipa să ia o decizie. Şi-a pus pantalonii de bumbac cu care umbla prin casă, a deschis agenda şi a însemnat numărul de telefon al unei agenţii imobiliare din cartier. Auzind vocea care i-a răspuns, a realizat că era neobişnuit ca tipii să lucreze şi sâmbăta.
- Nu mă aşteptam să găsesc pe cineva, a spus ea mirată.
- M-am angajat de câteva săptămâni, încă nu-mi permit să-mi iau o sânbătă liberă...Numele meu e Angela, cu ce vă pot fi de folos?

Mă sună la birou.
- Auzi mama, mi-a zis buni că ai pus pe blog două desene făcute de mine.
Aoleo, mă gândesc, să vezi acum ţipete şi reproşuri.
- Şi m-am uitat şi eu să văd care sunt şi dacă tot am ajuns acolo, am citit un pic şi ce ai scris.
Pe moment, am rămas fără replică, cu inima bătându-mi puternic în gât şi cu o senzaţie de vid în stomac, asemănătoare cu cea pe care copil fiind, o aveam când învăţătoarea începea să se uite prin caietul meu să vadă dacă am scris frumos. Concret, aşteptam un verdict care nu a întârziat să apară.
- Să ştii că scrii frumos!

Respir şi simt cum inima revine la ritmul normal. Aşadar, mi-a descoperit blogul. Pentru că am învăţat în lunile din urmă că sentimentele nu pot fi explicate, ci doar trăite, aleg să-i spun de-a dreptul:
- Să nu te superi, dar eu nu sunt încă pregătită să-mi citeşti articolele.

Simt din nou cum jugulara îmi pulsează şi palmele devine moi şi umede pe receptor. Transpir. Imi dau seama că pe undeva, mi-e oarecum frică de propriul meu copil. Că ar putea să se supere. Sau să se simtă rănit. Deşi, mă încurajez eu singură, încă de anul trecut am început să scriu pe blog mai mult despre mine decât despre ea. Şi chiar când o fac, încerc să fie despre vârsta ei, nu despre ea ca persoană tocmai pentru că realizez că nu mai ţine figura să dau din casă.
- Stai liniştită, zice. Am citit doar un articol şi mi-a plăcut. N-am stat să caut prin blogul tău.

O cred. De altfel, ăsta este unul din lucrurile care sper să rămână în familia noastră: încrederea. Greutatea cuvântului de onoare, a promisiunilor făcute. Uneori îmi spune singură, aproape revoltată: tu ştii că eu sunt exagerat de cuminte? Că eu nu te mint niciodată? Dacă i-ai vedea pe colegii mei cum discută cu părinţii lor sau mai bine cum nu discută, te-ai îngrozi!

Probabil că are dreptate. Probabil că ea aşa se vede- exagerat de cuminte. Probabil că pe undeva ar fi dornică să facă tâmpenii doar ca să poată apoi să le zică celorlalţi şi eu am făcut asta! Şi probabil că m-aş supăra. Cred, de altfel, că ăsta este unul dintre cele mai grele aspecte ale rolului de mamă: să-ţi dai voie să te superi fără să te simţi ulterior vinovată. Şi să încerci să nu iei personal certurile şi reproşurile . Ci doar ca pe nişte descărcări electrice, asemenea fulgerelor. De multe ori la fel de puternice. Încă învăţ. Nu-mi iese prea bine, dar remarc progrese. Mi-a trebuit mult timp pentru a înţelege că rolul meu este în momentul acesta de a educa, de-a ajuta, de-a fi pe fază şi nu de-a fi cool cu orice preţ. Până la urmă sunt mama, nu prietena ei şi de asta are nevoie. Am zis că nu vorbesc despre ea şi tot despre ea ajung să scriu. Că aşa suntem noi, mamele. Ocupate pe dinăuntru aproape în întregime de copii. Auzi, Ana, dacă citeşti, să nu te superi pe mine! O să înţelegi când o să fii mare! Şi, te rog, nu-ţi mai da ochii peste cap, că ştii că nu-mi place!

Nu-mi place iarna. Sau, poate doar așa, dacă sunt la munte, la căldură, tolănită pe o canapea cu o carte bună și o ceașcă de cafea și din când în când, arunc un ochi pe geam și văd cum ninge cu fulgi imenși. Așa poate mi-ar plăcea. Dar altfel nu e amuzant deloc. In primul rând pentru că e frig. Sau mie mi-e frig. Ca să mă încălzesc, ar trebui să merg repede. Doar că pe jos ori e zloată, ori alunecă.

Astăzi, a fost desemnată câștigătoare cea de-a doua variantă. In consecință, m-am rostogolit cât eram de lungă pe o pojghiță de gheață- d-aia de crezi că e asfalt și de fapt nu e-și am aterizat direct în fund. Ceea ce mă face să înscriu căzătura în categoria evenimentelor cu final fericit, fiindcă era cât pe ce să cad exact pe genunchiul care mă doare. Căci da, când vine iarna și frigul și gerul și presiunea scade, genunchiul doare. Mă rog, probabil că și țopăiala din ultima vreme de la Zumba și din club a avut un cuvânt de spus.

Iarna traficul se blochează. Ca azi de dimineață când, pe Mihai Bravu, practic nu se circula. Era un fel de procesiune de mașini și autobuze blocate pe trei rânduri și cu claxoanele apăsate la maxim.

Ați spune că măcar copiii se bucură. Așa e, dar nu toți. De exemplu, fetița cu căciulă roșie și ochi albaștri pe care o trăgea bunicul cu sania, astăzi, de dimineață. La prima vedere părea fericită. N-avea mai mult de trei ani, o mutriță adorabilă și două mânuțe înmănușate cu care se ținea strâns de sanie. Stătea cu spatele la drum și încerca să prindă cu limba fulgii din jurul ei. La traversare- regulamentară de altfel- bunicul s-a avântat vitejește cu săniuța peste linia de tramvai. O mică denivelare și sania l-a urmat cuminte și goală, în timp ce fetița alunecase și rămăsese prostită, pe jos, în mijlocul drumului. Abia după ce a ajuns pe trotuarul de vizavi, și-a dat și bunicul seama că-și pierduse nepoata. Bine că nu a văzut acasă.

Așa că d-aia vă zic: nu-mi place iarna. Și apoi, când te gândești că e și luni. Și prima zi de școală. Poate de fapt, nu are legătură cu vremea. Poate are legătură cu mine. Mai vedem până mâine.

De când asta mică s-a făcut mare (mi-am dat seama ieri că la cei doisprezece ani ai ei, Ana nu se mai joacă- chiar și cu prietenii, preferă să stea de vorbă decât să se joace ceva sau de-a ceva), am început să ne oferim ceea ce francezii numesc "des soirées ciné". Concret, când vine weekendul și nu știm ce să facem, intrăm pe site-ul de la MegaMall (ăsta ne este nouă la îndemână) și ne alegem un film. Care, în sfârșit, nu mai trebuie să fie musai de desene animate, 3D sau dublat! Nu că m-ar fi deranjat desenele, dar la un moment dat, mi-era dor să mai văd și oameni în carne și oase în fața ochilor.

Toată această frumoasă introducere ca să vă spun că am văzut Omul spectacol (The Greatest Showman), un musical semnat de Michael Gracey cu Hugh Jackman, Michelle Williams, Rebecca Ferguson, Zac Efron și Zendaya. Dacă nu știți cine sunt ultimii doi, întrebați-vă adolescenții și pre-adolescenții din dotare, dar fiți pregătiți să le înfruntați privirile pline de reproș și replicile de genul "pe bune? chiar nu ai auzit de ei? Sunt vedete pe Disney Chanel!".

Mi-a plăcut filmul. Incă o dată, mă uitam cât de mișto pot fi actorii ăștia americani care știu, frate, să facă de toate: să joace, să cânte, să danseze. Coregrafia este jos pălăria, toată lumea se mișcă impecabil, nimeni nu greșește, nimeni nu face un pas mai la dreapta sau mai la stânga decât restul. Nu știu cum naiba fac de le iese atât de bine, dar bravo lor! Povestea în sine este frumoasă și se pretează la audiență generală. Nu se dezbracă nimeni în film, nu se sărută lasciv, nu se înjură, nu curge sânge. Toată lumea cântă și dansează, chiar și când e tristă. Este un film care îi va face pe copii să-și pună întrebări legate de marginalizarea celor diferiți, de cum este să te simți exclus și neiubit, un film despre lumea circului, despre ambiție și vise, un film extrem de colorat pe care vi-l recomand ca mod de a petrece timpul în familie. Chiar dacă domnii ar prefera să meargă la Star Wars (oare sunt singura care încurcă frecvent Star Wars cu Star Treck?), măcar pentru actrițele mișto din film și tot merită să vedeți Omul spectacol.

Și pentru că vorbim despre filme, hai să vă zic două vorbe și despre Te însori cu mine, bro?, în original Epouse-moi, mon pote! E ceea ce am putea numi o comedie ușurică franțuzească despre un student marocan care vine cu o bursă, la Paris, să studieze arhitectura. Din cauza unui eveniment nefericit, rateaza examenul de final și riscă să fie nevoit să se întoarcă acasă. In disperare, își convinge cel mai bun prieten să se căsătorească cu el, prefăcându-se așadar că sunt un cuplu de homosexuali. Când credea că totul este ok, un inspector de poliție se sesizează și începe să-i urmărească ceea ce îi obligă pe cei doi prieteni să-și ia rolul de homosexuali în serios. Să fie clar de la început: filmul nu este o capodoperă, glumele sunt mai de Las Fierbinți așa, dar e amuzant, iar pentru francofoni va fi o reala plăcere să audă o oră și jumătate de argou franțuzesc ca la mama lui acasă.

La sfârșitul ăsta de săptămână, Ana va merge la Minunea cu prietenii.Aș fi vrut și eu să-l văd, dar na, se duce cu gașca, așa că nici măcar nu îndrăznesc să-i propun! Aștept însă impresiile ca să vi le pot împărtăși ulterior. In același timp, în câteva zile sper să termin și Fiica ascunsă a Elenei Ferrante și o să vă pot spune ce și cum. Este a doua carte scrisă de ea, pe lângă faimoasa tetralogie, pe care o citesc și mă uit cum starea de spirit a personajului principal este aceeași. Chiar cred că femeia asta și-a povestit mult din propria viață în romanele ei.

Și voi? Ce ați mai citit? Ce filme ați mai văzut?

- Și... ce mai faci?
Dau din umeri și mă uit un pic pe pereți înainte de a răspunde. De fapt, trag de timp, doar-doar reușesc să găsesc un răspuns mai inteligent decât arhicunoscutul "bine". Nu găsesc.
- Bine.
Tăcere.
- Ceva nou?

De data asta mă uit în jos și preț de câteva secunde, încerc să par profund preocupată de scamele de pe covor. Sunt vreo trei, patru cu totul, deși femeia tocmai ce a fost la curățenie. Ridic privirea ușor nedumerită, ca și cum întrebarea doar ar fi traversat camera, ca o pasăre, fără să aibă legătură cu mine.
- Mai nimic. Alergătură multă. De sărbători am fugit în toate părțile: după cadouri, după mâncare, fă liste, inventează meniuri, mai un film, mai o sarma. Apoi am luat-o de la capăt cu munca și crede-mă, nici nu știu când au trecut zilele. Vrei să-ți spun ceva? Da' să nu râzi de mine.
- Ia zi!
- Acum, cât vorbim noi, tocmai se coc, în cuptor, niște vinete umplute. Serios. Nu am când să le fac, așa că să nu te superi, dar o să te rog să mergem în bucătărie, că mi-e să nu se ardă. Nici măcar n-am timp să-ți spun rețeta acum.
 După câteva secunde, izbucnește:
- Măi, fată, dar tu chiar nu ai nimic interesant de spus? Pe bune? Vorbim despre vinete?
Mă aplec un pic și arunc un ochi la tava din cuptor. Nu se ard.
- Sincer, nu-mi vine nimic în cap în momentul ăsta. Și sunt și pe fugă.
Lasă buza în jos, dezamăgit, exact ca un copil mic. Aproape că mi se face milă de el.
- Uite, zic, aș putea să-ți arăt două desene de-ale Anei. Chiar foarte frumoase. Tocmai ce le-a terminat. Vrei?
Dintr-o dată ochii i se luminează. Dă din cap că da.
Mă duc și mă întorc cu două foi mari de bloc de desen.
- Uite, măi, blogule, astea sunt. Ți le las mai jos, ca să nu zici apoi că de când a început noul an nu te-am băgat deloc în seamă.

Și blogul, dacă ar fi putut vorbi, ar fi tăcut mulțumit. Măcar până a doua zi.