marți, 30 ianuarie 2018

Despre glume şi nu numai

Dimineaţă devreme. Traversez Cişmigiul în drum spre birou. Pe o alee, o fată tânără a scos la plimbare doi căţei identici, albi şi flocoşi care înaintează unul după altul precum vagoanele unui tren. Din direcţia opusă, un căţelandru maro, cu un aer bine dispus, dă să intre în vorbă cu ei. Mă uit la stăpân. O femeie. O cunosc. Imi dau seama că ne ştim de pe la diverse evenimente francofone.
- Habar n-aveam că aveţi căţel, zic şi încep să-l scarpin după urechi ceea ce îi pune rapid coada în mişcare.
- Simone, răspunde ea. Aşa o cheamă.
Mă amuz.
- De Beauvoir?
Zâmbeşte.
- Nu, de Boulevard!

Râdem amândouă. Gluma mă duce cu gândul la tata. Şi la generaţia lui. Ţin minte că umorul lor nu era accesibil tuturor. Concret, trebuie să ai o anumită cultură ca să le înţelegi glumele. Iar asta începe să se piardă. Cu generaţia mea mai e cum mai e, dar cu ăştia mici e prăpăd.

La doisprezece ani, fiică-mea îşi construieşte reperele culturale în funcţie de îmi place sau nu-mi place. Nu zic că e foarte rău să ai un punct de vedere şi să vrei să ţi-l impui, dar există o rezistenţă foarte mare la tot ceea ce nu-i este pe plac. Și nu este singura. Așa sunt mulți prieteni de-ai ei. Habar nu am dacă este o consecinţă a parentingului modern (deşi nici eu, nici taică-su nu am fost fani ai curentului ăsta în care totul se învârte în jurul copilului), a şcolii care, de multe ori, habar nu are ce face, a statului aiurea pe telefon şi tabletă (da, am un copil tipic pentru zilele noastre- cu telefon şi personalitate), dar copiii ăştia nu par să mai fie dornici să afle lucruri, să zicem, d-alea "clasice". Sau, de fapt, nu au răbdare să mai înveţe. Totul trebuie să fie repede şi cu rezultate imediate. Ori cultura se construieşte în timp. Imi aduc aminte cât m-a bodogănit Ana când i-am arătat cam cum ar trebui învăţată o lecţie despre cruciade. Am stat aproape un weekend să conspectăm, să facem scheme, să subliniem datele importante, să citească apoi lecţia şi pe baza a tot ceea ce aflase, să poată răspunde la nişte întrebări. Și nu e vorba de timp, pentru că ea e la o școală unde nu se dau prea multe teme. Ci de efort. Mi se pare că are o rezistență la efort destul de mică și mă întreb dacă nu cumva se datorează și alimentației, poluării și a lipsei jocului în aer liber. Copiii voștri preadolescenți se mai joacă? La școală, ăștia de la gimnaziu nu se mai fugăresc, nu mai joacă leapșa, v-ați ascunselea, călcatea sau măcar să-și mai tragă câte un ghiont din când în când. Nimic. Vorbesc, ascultă muzică sau stau pe telefon. Nici în curte nu știu dacă ies.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că sunt foarte descurcăreţi pentru vârsta lor. Ştiu să se organizeze, să negocieze, să găsească soluţii, să caute informaţii, să lucreze în echipă şi să-şi apere drepturile. Am remarcat însă că pe măsură ce noi, părinţii, încercăm să devenim cât mai apropiaţi de copiii noştri, dispare şi acel sentiment de respect pe care mici fiind, noi obişnuiam să-l avem faţă de adulţi, în general. Imi aduc aminte că atunci când eu aveam anii Anei, cele două categorii de vârstă- oameni mari/copii nu prea interacţionau. Sau când o făceau, era în sensul în care unii decideau şi ceilalţi ascultau. Acum din ce mai mulţi adulţi se tem parcă să se poarte ca atare, lăsând un vid de autoritate pe care copiii ajung să-l umple. Copiii se aşteaptă ca totul să le fie explicat, argumentat şi apoi... negociat. Degeaba îi spui să pună mâna şi să citească Singur pe lume sau Marile Speranţe (am dat două exemple la întâmplare); dacă el decide că nu-i place, asta e, nu le va citi. Va prefera să caute alternative. Să citească, de exemplu, toată seria lui Roald Dahl direct în engleză, căci, nu-i aşa, a început engleza încă de la Pregătitoare! Ceea ce nu e rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Doar că pe măsură ce-şi construiesc personalitatea, pe măsură ce devin mai încrezători şi mai siguri pe forţa lor, ar fi fost bine, zic eu, să devină şi ceva mai culţi. Poate că sunt eu prea nerăbdătoare și neîncrezătoare. Poate.

Personal, mi se pare că asist la un fenomen ciudat. Când Ana era mică, ştia parcă mai multe raportat la vârsta ei decât ştie acum, păstrând acelaşi raport. Cu alte cuvinte, cât timp am reuşit să o învăţăm diverse şi să beneficiem de atenţia ei, bagajul cultural a avut de câştigat. Pentru că până spre nouă, zece ani, nu avea încă porniri de independenţă. De când e adolescentă şi deci rebelă şi revoltată, ea nu mai vrea, noi nu mai spunem şi uite aşa pentru unele glume trebuie să o sun pe mama, fiindcă Ana nici nu le înţelege şi nici nu are disponibilitatea să mă lase să i le explic.

Sigur, cunoaște foarte multe lucruri pe care eu habar nu le aveam la aproape treisprezece ani. Dar altele par- cel puţin la momentul ăsta- pierdute sau, din punctul ei de vedere, lipsite de sens. Încerc să văd ce e diferit în raport cu mine la aceeaşi vârstă. Gică contra eram şi eu (dacă o întrebaţi pe mama, o să vă spună că aşa am şi rămas). Convinsă fiind că eu ştiu cel mai bine, că eu am dreptate şi că ai mei nu pricep o iotă- asta simţeam şi eu. Şi totuşi. Cum pe vremea mea, maică, noi, ăştia mici, nu prea puteam să crâcnim în faţa ălora mai mari, atunci, de voie, de nevoie, ajungeam să învăţăm şi lucruri pe care la momentul respectiv nu le consideram  nici prea interesante şi nici prea utile. Dar le învăţam, că nu ne întreba nimeni dacă vrem sau nu. Iar mai târziu le ştiam. Pe când ăştia mici de acum, aproape că decid ei ce trebuie şi ce nu trebuie să cunoască. Și nu știu ce ar trebui făcut. Atenție, nu fac elogiul educației prin constrângere și abuz de autoritate, ci caut şi eu o soluţie. Sau poate că, de fapt, caut degeaba şi o fi doar o etapă. Oare le-o trece cu vârsta? Oare Google și Wikipedia sunt într-adevăr suficiente? Oare sunt eu exagerată? Voi ce ziceţi?


3 comentarii:

Orin spunea...

Nu ești exagerată. Și pe mine mă apucă tristețea cînd îi văd preocupările lui Arin sau bagajul de cunoștințe cu care pleacă în viață. N-am răspunsuri la întrebările tale, cînd vorbesc cu el îmi toarnă placa cu diferențele de generații și cum se trăiește astăzi. Mi se pare lumea lor mai lipsită de culori și limitată dar... poate e doar subiectivismul unor vremuri în care aveam acces la alt tip de informație.

Nico spunea...

Fiica mea este exact asa cum o descrii tu pe fiica ta. Tocmai traverseaza si ea perioada "nu-mi place" sau chiar "urasc" (branza de vaci, laolalta cu mincinosii si cu rujul mov). Diana mea mai are momente in care o surprind jucandu-se cu papusile Monster High, dar se fereste de parca ar face cine stie ce lucru interzis.

Cris spunea...

Ahh... îmi amintesc ce circ a fost să-l conving să citească „Baltagul”. Doamneee, ce mi-au auzit urechile după. Și la mine e carusel, combinație 14 cu 12, am luat toată adolescența în piept și mi se pare uneori că o iau razna.
Bine că măcar unul e încă mai cu picioarele pe pământ, deși de 16/14 ori 17/15 mi-e groază!

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes