Pe scurt, e vorba despre Leda (personajele din tetralogie se numeau Lila și Lenu, așadar un fel de variațiuni pe aceeași temă încât mă întreb dacă nu cumva și-a propus să folosească o gamă mică de prenume), o profesoară de engleză de la Universitatea din Florența (ca și Lena) divorțată, cu două fete mari, plecate în Canada la tatăl lor (până acum avem practic același personaj cu cel din tetralogie) si care decide să-și petreacă vacanța de vară singură, la mare, oferindu-și timp pentru sine. Intr-o dimineață, pe plajă, o cunoaște pe Nina și pe fetița ei, prilej cu care Ferrante începe o întreagă introspecție în sufletul femeii sfâșiat între iubirea maternă și propriile nevoi și dorințe. E o carte frumoasă, pe alocuri dureroasă, dar foarte sinceră, ca și cum autoarea ar fi luat un cuțit cu care și-ar fi despicat în două, ca pe un măr, personajul principal, lăsându-ne să vedem ce are pe dinăuntru. Este o carte despre frustrare și despre vină, o poveste cu care femeile, mai ales cele ajunse mame, vor rezona în mod sigur. 

Problema acestui roman este că dacă înaintea lui ai apucat să citești faimoasa tetralogie, simți cum parcă scriitoare se învârte în cerc. Ca și cum ar fi recuperat personajul principal cu totul și i-ar fi făcut o caracterizare cât o carte. Am avut ocazia să citesc și un roman de-al Elenei Ferrante, tradus în franceză: "Les jours de mon abandon" este despre o femeie, Olga, pe care soțul a părăsește într-o zi, lăsând-o singură cu doi copii și un câine. Incă o dată, revine aceeași temă a maternității, același mixt de sentimente cu care se confruntă protagonista. Incep să cred că femeile lui Ferrante sunt de fapt una singură (și mă întreb cât este experiență personală în aceste romane) care, cu fiecare nouă carte, încearcă parcă să se reconcilieze cu sine, să se accepte și să se ierte.

Din păcate, pe măsură ce începi să te familiarizezi cu personajele lui Ferrante și cu problemele lor, dispare și sentimentul acela de surpriză. Sper să nu ajung să spun  "încă o carte despre încă o femeie care se zbate între iubirea de sine și cea pentru copii". Ai zice că autoarea se povestește pe ea însăși și că romanele ei nu sunt decât pretexte pentru a se explica pe sine și a-și justifica sentimentele și poate chiar și deciziile. 

Cartea merită citită. Traducerea Ceraselei Barbone este minunată și subiectele dezbătute sunt pe gustul publicului cititor feminin. Mai ales în zilele noastre, când parentingul modern pune o presiune atât de mare pe umerii mamelor încât naște adevărate drame în sufletele lor. Femeia Elenei Ferrante nu este o mamă bună. Ci una care încearcă să fie bună.