Eram la liceu. A noua sau a zecea. Cred totuși că a zecea. Și se făcea că era iarnă, cam ca acum, doar că în dimineața aceea, când a sunat ceasul la șase, afară ningea cu niște fulgi mari și grei care parcă se lăsau cu zgomot pe pământ. Ne dădusem întâlnire în față, la Cișmigiu. Eu, Răzvan și Ilinca. Aveam olimpiadă la franceză și hotărâsem să mergem împreună până la Vianu, unde se ținea. Zăpada era ca o pătură atunci când o întinzi pe pat: aproape fără cută.

Era sâmbătă, iarnă, frig și mult prea devreme ca oamenii să apuce să strivească sub picioare fulgii așternuți de peste noapte. Pe bulevardul ce urca către Universitate, iarna își făcea liniștită de cap. Niciun troleibuz sau autobuz nu mai circula. Noroc că ne dădusem întâlnire cu vreo jumătate de oră mai devreme, să avem timp să mai lălăim prin parc. Acum, asemeni unei familii de pinguini-  noi fetele, călcând fix pe urmele lăsate de bocancii lui Răzvan, cu fulgii lipiți de sprâncene și cu șosetele deja ude - mergeam în șir indian către metrou. De la Victoriei, ne-a revenit onoarea să croim potecă prin parcul Kiseleff, până la ieșirea pe străduța cu liceul.

Nu întârziasem mai deloc. Altădată am mai fi stat la o bârfă în curtea școlii. Poate și la o țigară, deși pe vremea aia încă nu mă apucasem de fumat. Nici Ilinca. Răzvan nu cred să fi fumat vreodată. De data asta, n-am mai zăbovit. Am plecat fiecare spre clasa lui, ne-am trântim în bănci și am așteptat să ne încălzim. N-aveam emoții. Eram mari de acum și olimpiadele astea erau mai degrabă prilej de socializare. La sfârșit, ne-am dat întâlnire în fața liceului. Poteca  de-o făcuserăm în Kiseleff se înecase sub un nou strat de zăpadă. Era atât de alb totul că aproape te dureau ochii de la lumină.

Am luat-o pe jos spre Victoriei. Ne-am luat cu vorba și am ajuns la Ateneu și de acolo, spre Sala Palatului și am sfârșit în Cișmigiu. Nu mai știu care dintre noi a avut ideea să se arunce primul în zăpadă, fix pe mijlocul parcului, acolo unde vara iarba este mărginită de flori de nu-mă-uita. Cred că Ilinca. Eu eram mai reținută pe vremea aia și-n plus, geaca mea nu prea ținea cald. Eram în anii 1990, când ne luam haine de la Pavilionul H și de la tarabele de la Romană. Uneori și de la florăria de lângă casă. Mai aducea doamna de acolo câte un pulover, două de pe cine știe unde. Chinezării pentru care strângeam bani din meditații. Păi altfel te plătea mama sau tata lu' ăla micu' când afla că tu ai luat și premiu la Olimpiadă! Unde mai pui că așa aveai și șansa să te bage ăștia de la liceu în grupurile trimise în schimburi de elevi, în Franța. Ilinca fusese deja o dată. Probabil că de-acolo își cumpărase geaca aia care nu părea să devină tot mai subțire și mai lipită de corp pe măsură ce se umplea de zăpadă cum pățea a mea. Dar nu-mi păsa. M-am aruncat și eu în zăpadă și chiar și Răzvan. El era extrem de serios în mod normal. Acum mă gândesc că de fapt era doar foarte timid. Dar atunci nu-mi dădeam seama. Am început să ne rostogolim în mijlocul parcului ca trei căței scăpați din lesă. Apoi, ne-am apucat să ne batem cu bulgări din ce în ce mai mari, până când ne-au înghețat căciulile pe cap și mănușile în mâini.

Troleibuzele și autobuzele au circulat abia de luni încolo. Două zile la rând, orașul a părut prins de avalanșă. Mama a decis că pentru iarna următoare, o să am nevoie de o geacă mai groasă. Toți trei am luat olimpiada. In rest, nu știu dacă mai există Pavilionul H. La tarabele din Romană se vând mărțișoare și bomboane Bucuria. Atât.