Și iată că am ajuns și la momentul ăla. Mai bine zis, la Momentul ăla. Da, da, cu majusculă. La începutul ei, ziua de astăzi nu părea să anunțe mai nimic special. O chiflă tăiată pe din două unsă cu niște unt și cu o felie de brânză pe deasupra, o cană de ceai, una de cafea. Niște cursuri puse în ordine, liste peste liste, vreo două telefoane pentru birou, o quiche cu spanac în cuptor, un apel de la mama, niște vase de spălat și minute bune pierdute pe facebook.

Nici nu mai știu cât era ceasul când tânăra speranță a familiei mă anunță cu o voce vădit emoționată, dar care se dorea indiferentă:
- Auzi, mama, vezi că eu mâine nu mănânc acasă de prânz.
Mă gândesc că cine știe ce petrecere o fi pe la școală de care am uitat. Nu apuc să cer lămuriri, căci continuă.
- M-a invitat un coleg în oraș și apoi la film.

Și uite așa începe. Cu ea căreia îi tremură vocea și cu mine care se chinuie să tacă să nu care cumva să o sperie și să o piardă printre cuvinte. Sunt ușor de speriat la vârsta asta. Dar mai ales, se pierd ușor.

                                                                     sursa foto aici
.