Nu mai știu de când am fusta asta. Să tot fie vreo cinci, șase ani, poate chiar mai mult. Mi-a adus-o mama din Spania. Recunosc că la momentul ăla nu prea era pe gustul meu. Prea în toate culorile, prea cu albastru și verde si roșu, ca și cum cineva ar fi vărsat niște cutii cu vopsea în dușmănie. Bașca un pic de auriu pe la poale. Ce mai, genul de fustă cu care n-ai cum să ieși pe stradă fără să întorci capete. Acum însă îmi place. Poate pentru că au ajuns să-mi placă și culorile - așa vii și stridente cum pot să fie ele uneori. Chiar și auriul ăla are rostul lui dacă ajungi să-l accepți. Plus că merge foarte bine cu niște sandale pe care mi le-am luat vara trecută. Același albastru de cer plictisitor de senin. E șuie fusta mea și pentru o dată, mi se pare că arăt pe dinafară așa cum mă simt pe dinăuntru.

Când am trecut prin Matache săptămâna trecută, o florăreasă mai să mă dezbrace în mijlocul pieții, așa trăgea de fusta mea:
- Hei, frumoaso, cât vrei pă ea? Hai că-ți dau o sută de lei, să mor io, doar dă-mi-o mie!
- Stai, femeie, potolită, că mă lași în fundul gol ziua în amiaza mare!
Până la urmă i-am luat niște liliac să mă lase în pace și am rămas cu fusta pe mine.

Cu ea eram îmbrăcată și sâmbătă când, pe la unsprezece seara, cu Ana de mână, căutam un taxi. La început am vrut să așteptăm troleibuzul, dar am stat și am tot stat și nimic. Așa că m-am apropiat de primul taxi care mi-a ieșit în cale. Am aruncat o privire la tariful scris pe portieră, încă una înăuntru, la aparat și i-am spus omului de la volan, prin geamul deschis.
- Sunteți liber?
Dă din cap că da și se uită la mine cum încerc să deschid portiera.
- Da' nu vă iau!
Pe bulevard tocmai s-a făcut verde pentru mașini și zgomotul motoarelor acoperă aproape orice altceva. Mă gândesc că n-am auzit bine. Mai ales că omu' vorbea românește cu accent modovenesc.
- Ne deschideți, vă rog, portiera?
Omul face semn cu degetul că nu.
- Nu iau nomazi!
Rămân pe trotuar, cu fata lângă mine.
- Din cauza fustei, zice copilul și se uită lung la portiera închisă.
- Și mai ales a prostiei! spun și-i dau drumul la mână, să-mi ridic un pic poala fustei cât să urc în troleibuz.