Nu mai știu cine spunea că cel mai important lucru pe care îl poți oferi cuiva în semn de iubire este timpul. Asadar, pentru că de la o vreme-ncoace am decis să învăț să mă așez în centrul preocupărilor mele (da, da, știu la ce vă gândiți- doar că tot în ultimul timp m-am convins că un copil are nevoie să-și vadă părinții ocupându-se și de ei înșiși ca să poată să o facă și el ulterior, fără să se tot simtă vinovat și în căutare de aprobare), am hotărât să-mi acord și mie o dimineață. Mai ales că-n perioada din urmă, aproape că nu am respirat: ba la birou, ba la bucătărie, ba la meditații, ba încolo, ba încoace, bref m-am simțit ca pe patine cu rotile.

O să trec peste faptul că, auzindu-mi parcă gândurile, soarta a vrut ca dimineața pentru mine să coincidă cu Evaluarea națională a Anei ceea ce a presupus o trezire în zori, la 6h30. Nu-i nimic, în felul ăsta o să am și mai mult timp să fac ce vreau eu cu el, până la patru și jumătate când îmi începe tura la radio, mă încurajam singură, cu voce joasă, în timp ce tropăiam veselă către școală, cu copila lângă mine. Nu mai comentați, că vă aud- nu, nu e necesar să o mai însoțească cineva pe stradă, doar că am zis să fiu totuși prin preajmă, just in case, poate vrea și ea să mai schimbe o vorbă înainte de examen. Și chiar a vrut- ca să mă ia de două ori peste picior și să se răstească de vreo alte trei dăți că iarăși nu știu ce am greșit sau nu am făcut/zis/gândit/simțit cum vrea ea.

La ora 8h00 azi de dimineață, singură pe stradă, număram orele de libertate rămase și îmi făceam planuri de umplere a lor, din ce în ce mai nebunești: să mă duc la coafor să mă vopsesc. Deși, parcă nu mi-aș schimba culoarea. Să mă întorc la C&A și să-mi cumpăr bluzele de le-am probat weekendul trecut. Da, dar ăia deschid abia la 10h00. Să merg la sală! Neah, mai bine nu. Să mă culc înapoi. Păi, după aia, cine știe la cât mă scol și ratez dimineața. Și uite așa, tot gândindu-mă și răzgândindu-mă mă surprind că ajung în stația de tramvai. Ia să dau eu o raită prin piață, pe la Obor, că tot am rămas cu frigiderul aproape gol, îmi spun în timp ce-mi verific banii din portofel, dar mai ales sacoșele din rucsac. Aveam din plin, că unde să pleci fără pungi după tine, chiar și numai până la școală!

E frumos dimineața în piață când toate tarabele sunt pline și precupețele au chef de vorbă. Băieții care aduc marfă fluieră veseli în timp ce deșartă mormanele de căpșuni și de cireșe. Se salută între ei, mai o glumă, mai o vorbă aruncată peste grămezile de dovlecei și de ceapă. Uneori, câte unu se mai enervează și zvârle cu câte un cartof nou care se rostogolește apoi sub tejghea. Chiar lângă ușa ce dă spre hală, o florăreasă și-a înșirat gălețile pline de gladiole și garofițe. Trei lei buchetul sau două la cinci lei îmi strigă! Prea devreme să încerc să negociez. Ziua abia a început și toată lumea ține la preț. Stai să iau întâi de mâncare și mai vedem dup-aia cu florile, îi zic!

Piața e plină de bătrâni, că deh, cine să fie la ora aia! Majoritatea cu cărucioare după ei si cu câte o bucățică de hârtie pe care și-au scris ce le lipsește pentru ciorbă. Se vinde bine leușteanul. Și țelina frunze. Mă învârt printre tarabe ca printr-un muzeu. Și-mi dau seama că-mi place, aproape că aș putea să ating sentimentul ăla de bine pe care-l simt urcându-mi-se încet, încet, pe dinăuntru. Incerc să cumpăr doar ce-am nevoie, dar mi-e greu să mă abțin. Vreau de toate. Nici măcar nu mă gândesc ce voi face cu ele, deocamdată mă bucur să le am, să fie ale mele, să le ating, să le miros. La sfârșit, după ce am umplut sacoșele cu de-ale gurii, mă opresc la florăreasa de la intrarea în hală. Iau trei gladiole mov și un braț de garofițe. Și mi-aduc aminte de mama care atunci când simțea cum gândurile riscă să doară, dădea o raită prin Matache cum alții merg la spa. Doar să se relaxeze. Și-mi dau seama că iată, până la urmă ajungem cu toții să facem nu ce ne zic ai noștri, ci ce fac ei. Acum mă duc să fac niște dovlecei pane, cum am văzut la bunica-mea și să pun florile în vază. Până la patru și jumătate, mai e timp.