Încerc să grăbesc pasul, măsurând din priviri distanţa până la băncuţă. Noroc că abia s-a făcut verde, îmi spun şi schimb sacoşele dintr-o mână-ntr-alta. Sunt grele. Ca de obicei, iarăşi am cumpărat mult mai mult decât pot să car. M-am dus după nişte cireşe şi nişte roşii şi m-am întorc cu fasole, ardei, castraveţi, ridichi, două kile de mere şi unul de cartofi. Başca nişte pulpe de pui şi două de curcan. Mai pun şi-n congelator, că deh, nu am tot timpul chef să bat drumul până la Obor. Era ceva lume în piaţă, mai ales că s-a deschis sezonul la gemul de căpşuni şi vin gospodinele şi iau cu kilogramele. Imi aduc aminte că a zis mama că face ea, aşa că decid să-mi dau singură peste mână şi să mă abţin să mai cumpăr şi din astea.

Tocmai când o aşteptam pe precupeaţa simpatică şi grăsună, cu sorţul pătat şi părul lipit la tâmple de sudoare să-mi găsească o conopidă mai mică, numai ce aud vorbă franţuzească în ureche. Când mă uit, un grup de vreo zece persoane cel puţin, adus în circuit turistic printre tarabele din Obor. Păreau încântaţi, franţujii, mai ales că erau lăsaţi să guste ba câte o cireaşă, ba câte o căpşună sau o felie de roşie. I-am aşteptat să treacă prin faţa mea şi cu mâinile trase în jos de cele două plase, am pornit către tramvai. In staţie, băncuţa din mijloc e liberă. Poate pentru că e în plin soare şi are şi o pată maronie pe una din stinghii. Dau cu palma. Nu se ia. Imi las sacoşele la picior, sprijinite una de alta şi rămân cu privirea fixă pe un punct de vizavi.
- Nu vă supăraţi...

Vocea vine de undeva din dreapta mea şi dacă ar fi să nu pot întoarce capul, mi-ar fi greu să spun dacă e de femeie sau de bărbat. Aşa, îmi culeg privirea de unde rămăsesem cu ea şi o îndrept către domnul de lângă mine. Are spre şaizeci şi cinci, şaizeci şi şapte de ani, ochelari, fruntea plină de stropi de sudoare, buzele cărnoase, cămaşa descheiată la gât şi când vorbeşte se apleacă niţel în faţă.
- Aş vrea să vă pun o întrebare mai....mai specială aşa...O întrebare ieşită din comun.

Nu zic nimic. Aleg să aştept să văd ce-o vrea de la mine, timp în care mintea începe să facă fel de fel de scenarii: probabil că o să mă întrebe dacă n-am ceva bani sau nişte mîncare în plus. Sau poate vrea o întâlnire. Sau mobilul, să sune pe cineva. Sau...
- Ştiţi cumva, tramvaiul 1 merge prin faţă, pe la Mall Vitan?

Aştept continuarea. Nu vine. Asta era tot. Tot ce i se mai putea întâmpla ieşit din comun  acelui om era o schimbare de traseu. Nu a lui, ci a tramvaiului. Dau din umeri semn că nu ştiu. Dar îi las un pumn de cireşe. Să aibă la ce să se gândească seara, la culcare.