Chiar și felul în care a căutat din priviri un loc liber, ziua în amiaza mare, în troleibuzul 86, chiar și secundele alea de căutare discretă, pe sub gene, m-au făcut să-mi spun "iată o doamnă!". Preț de vreo cinci, șase stații, mi s-a lăsat cu totul privirilor contemplatoare, cu aerul degajat al celor obișnuiți să fie admirați. 

Pe obrazul femeilor se poate citi viața, ca pe o hartă astrală. Câteva riduri fine, ici colo, în colțurile ochilor de un albastru spălăcit. In rest, o pudră bună și un ruj care se asorta cu oja de pe unghii. Imi place să mă uit la mâinile oamenilor. Poate pentru că eu mi le-ascund pe-ale mele încă de când eram mică și-mi rodeam unghiile până-n carne. Stătea fix în fața mea, cu capul întors către fereastră într-un exercițiu parcă de respirație. Totul la ea trăda o eleganță de secol trecut. Perechea de pantofi cu flecuri noi în culori pământii, pantalonii verde ars care i se așezau cu o rigoare militărească de-a lungul coapselor, cămașa din material bun cu guler apretat, inelul cu piatră prețioasă de pe deget, sprâncenele creionate discret, chiar și părul alb, proaspăt coafat, spuneau o poveste de o frumusețe nostalgică.

Și cum stăteam așa față-n față, în troleibuzul 86, m-am surpris întrebându-mă: ce o fi căutând doamna asta distinsă în țara asta? De ce o fi rămas aici? Ca și cum eleganța și decența ar fi doar niște rămășițe ale unor vremuri fără nicio legătură cu prezentul. Și vă spun sincer că m-am simțit aproape vinovată că așa am gândit, că mi-a trecut prin cap că femeia aia era din greșeală în troleibuz, în oraș și chiar în România. Că obrazul ei fără riduri și pantofii noi s-ar fi potrivit mai bine cu Viena sau cu Berlinul. M-am simțit vinovată, dar celelalte femei din troleibuzul 86 aveau pantofii murdari și stăteau crăcănate, cu sacoșe la picioare, ca și cum ar fi fost în poziție de atac. Celelalte erau doar femei.