Vă mai aduceţi aminte de perioada aceea când copiii noştri tocmai învăţaseră să meargă şi viteza cu care voiau să o facă le depăşea posibilităţile? Şi cum păreau efectiv împiedicaţi şi complet neatenţi? Ei bine, dacă nu aţi apucat să vă bucuraţi din plin de acele luni, nu vă îngrijoraţi: viaţa vă va oferi o nouă şansă, când progeniturile vă vor ajunge la adolescenţă. Cel puţin eu retrăiesc pe viu, cu sufletul la gură, aceea perioadă din copilăria mică. Lasă că Ana merge toată ziua cu căştile în urechi de zici că au prins rădăcini, dar mai nou mersul cu ea pe stradă a devenit o provocare.

Să luăm, de exemplu, după amiaza de ieri când după un film (dacă vă plac musical-urile, să vă duceţi la Mamma Mia 2), am dat o raită prin magazine după pantofi pentru ea,  un fier de călcat pentru noi (am luat unul vertical cu care să poată umbla şi ea, după ce eu mi-am luat o şarjă de 220 V de la fierul vechi) şi un neon pentru baie (da, ştiu să-l schimb, doar că m-am ales cu unul ce luminează portocaliu). Inarmate cu punga de pantofi în mână, intrăm la Carrefour. Nici nu ajungem bine la raionul de electromenajere că Ana, de plictiseală, găseşte un buton pe care apasă şi porneşte alarma. Cinci minute mai târziu, cu creierul varză de atâta ninonino şi cu un fier de călcat roz în braţe, hai să mergem să cumpăram una bucată sticlă de apă demineralizată. In drum spre raft, copila agaţă cu mâna un ditamai bidonul cu lichid de spălat pe jos şi-l dărâmă. Da, avea dop. Nu, nu s-a  rănit nimeni.
Luăm apa şi dăm să plecam spre ieşire. O iau înainte când, în urmă, aud un zgomot ca de obiecte căzute. Mă întorc şi o văd pe a mea culegând de pe jos nişte recipiente de plastic pe care, nu mă întrebaţi cum, reuşise să le dea jos.

Dacă tot eram în Carrefour şi într-un mood de shopping, zic să mă uit un pic şi la tigăi căci ale mele încep să se exfolieze. Şi cum stăteam eu şi comparam preţuri şi diametre, numai ce aud un fel de muget direct în ureche. Când mă întorc speriată, Ana tocmai se înarmase cu un fel de sul din care îşi făcuse o pâlnie şi-mi chinuia mie timpanul.


In sfârşit, la casă. Scot fierul şi neonul din coş (d-ăla mare, cu roţi), le pun pe bandă şi caut portofelul. O secundă am lăsat coşul din mână suficient ca Ana să vrea să facă un pustiu de bine şi să-l tragă spre ea, deblocând culoarul. Direct peste piciorul meu. Nu mai contează, mi-am zis, încă puţin şi ajungem acasă unde, în sfârşit, va fi în siguranţă, pe telefon. Dar nu. Fix în faţa mall-ului, într-un avânt nebun, Ana decide să învârtă deasupra capului punga cu pantofi care se rupe, aruncând cutia cât colo. Nici de data asta nu a fost nimeni rănit. Insă acum am o dilemă: oare să risc să o las să umble cu fierul de călcat sau mai bine aştept să ajungă la facultate, că e mai sigur?

                                                                    (sursa foto aici)

Şi încă o întrebare: aveţi idee ce naiba de neon am putut să cumpăr de luminează portocaliu? Nu de alta, dar de dimineaţă machiajul meu s-a dovedit că arăta altfel în realitate decât în oglinda de la baie.