Da, sunt mari, plini de personalitate, întotdeauna cu replicile la ei, nesupuşi şi nemulţumiţi. Şi când te gândeşti că parcă acu' erau de-o şchioapă, lipiţi de voi, cu mânuţele întinse şi gura toată un zâmbet de fiecare dată când vă vedeau. Şi totuşi, există şi avantaje ale faptului că cei mici au crescut mari.

Se spunea despre el că era  cumsecade
Aşa umbla vorba prin vecini.
Ca şi cum nu ar fi fost copac, ci om.
Ca şi cum ar fi fost mai viu decât era.
Aşa umbla vorba
Cât el stătea.
Acum, s-a întins cât e de lung
pe orizontală.
Şi pare că ascultă cum de sub pământ
se pregăteşte a primăvară.

Oricum, voi, adulții, faceți doar ce-aveți chef să faceți! Nimeni nu stă să vă oblige! și zdrang ușa de la ea, din cameră.

Profit de faptul că știu că, mai nou, aruncă din când în când un ochi pe blog- de altfel, am de gând să-i rezerv un spațiu, undeva, pe aici, că prea scrie bine- și să spun ce nu am apucat să-i spun în față.
Voi trece elegant peste partea cu "eu mă duc la muncă și apoi vin acasă și o iau de la capăt" pentru că e suficient să-mi imaginez ochii ei dați peste cap că îmi piere cheful, și voi trece direct, la aspectele aparent minore care decurg strict din faptul că eu sunt părinte de elev și, ce să vezi, asta nu e întotdeauna vesel.

Să luăm exemplul trezitului de dimineață. Că tu ai ore, înțeleg. Dar eu, eu ce vină am că tu începi cursurile la 8 a.m, să zicem și că deci, mă văd nevoită să mă trezesc cu noaptea-n cap pentru a te pregăti, iar dacă ești mic, pentru a merge cu tine până la școală, hm?

Să presupunem acum, că nu ești așa de mic. Ba chiar că ești mare și că mergi singur. Și chiar că înveți după-amiaza, așa că ne trezim cu toții mai târziu. Nu-i nimic, nici aici nu e totul în avantajul meu. Pentru că intervine foiletonul "casoleta". In fiecare zi, eu îmi pun aceeași întrebare: ce să-i mai pun de mâncare alei mele, pentru școală, ținând cont că are pauzele de cinci minute, nu mănâncă pâine, pleacă la 11h00 de acasă și se întoarce spre 17h30? De când fiică-mea învață după-amiază, casoleta a ajuns pe lista scurtă a motivelor pentru care abia aștept vacanța.

Hai să vorbim și de teme, vrei?! Nu fă ochii mari, pentru că, chiar dacă sunt ale tale și pare că eu, ca om mare, odată întors acasă, de la serviciu, pot să mă trântesc pe canapea, și să zac cu ochii la seriale, de fapt, stresul este și al meu. Ți le-ai făcut, ai înțeles, ia arată-mi-le și mie, cum adică te duci cu ele nefăcute, hai să vedem împreună, iată doar câteva întrebări care se aud, în fiecare seară, cam din toate casele unde locuiesc copii de școală. O să mă întrebi de ce nu pot să am încredere în tine că te descurci și fără mine și să încetez să te mai controlez. O să-ți răspund că e greu, că încerc și că o să vezi și tu când vei fi părinte. Până atunci, pot doar să-ți spun că e în fișa postului să mă stresez și da, temele sunt obligatorii. (iar în cazul Anei mele, chiar nu sunt multe) și nu, nu e bine să ți le faci în pauze. Bine, fie, poți pe alea la Tehnologie.

Lista continuă cu discuțiile pe WhatsApp din grupul de părinți. Alea care încep, în forță, încă din prima zi de după vacanță și o țin așa, tot trimestrul. Alea pe care încerci să le ignori, să le tai sunetul, dar pe care tot ajungi să le urmărești pentru că, printre mulțumesc-uri, la mulți ani-uri și fie ca-uri, se strecoară din când în când și câte-o informație. De exemplu, despre vreun curs sau vreun atelier unde locurile sunt întotdeauna limitate și unde, dacă tu nu ajungi, eu voi fi de vină.

Mai am? Mai am: vin olimpiadele. Ce înseamnă asta? Da, da, că tu ai de învățat, pentru că, ca un făcut, te-ai decis singură-singurică să mergi la vreo patru, cu totul. Bineînțeles că niciuna dintre ele nu va fi aproape de casă și bineînțeles că toate vor avea loc sâmbăta de dimineață. Normal că ne vom trezi împreună, normal că te voi duce până acolo și apoi, te voi aștepta să te și aduc înapoi, acasă. Normal.

Și dacă tot am vorbit de olimpiade, hai să vedem și restul listei de activități. Că o fi cursul de limbi străine, ăla de teatru sau mai știu eu ce meditație, un lucru e cert: nu sunt ale tale, ci ale noastre. Toate familiile ajung să-și organizeze viața în funcție de programul tău. N-am spus că e vina ta, ci doar că așa e.

O să mă opresc aici. E suficient pentru a mă deprima că mâine o luăm de la capăt. Las, însă, lista deschisă și invit părinții să adauge dacă mai au idei și copiii s-o citească, dacă au nemulțumiri și cred că a fi adult e cool.

Și dacă aveți idei de "pachețel" fără pâine, care poate fi mâncat în câteva minute, vă mulțumesc anticipat.

Mai sunt trei zile de vacanță (vacanța ei, a ei, știu bine) și sunt de-a dreptul terifiată (eu, eu, ați înțeles bine). Cred că nimic nu este mai dureros pentru noi, părinții, decât vacanța care tocmai se termină. Chiar și dacă ăla mic n-are niciun stres că începe iar, școala, tot e îngrozitor să știi că trebuie să o iei de la capăt cu trezitul de dimineață, cu pachețelul, dar mai ales, cu rolul ăla, ingrat, de adult care trebuie să fie tot timpul responsabil și prezent, care trebuie să înțeleagă importanța lecțiilor și care se vede obligat să vegheze ca cel mic să nu derapeze și să nu-și distrugă șansele chiar sub nasul lui. Adică, mai pe românește, ăla care trebuie să fie când cool, când nașpa și care niciodată nu știe când trebuie una și când cealaltă. Ceea ce este, între noi fie vorba, suficient de greu ca să te facă să te simți presat, nervos și cu fengshui-ul făcut bucăți.

Și pentru că, la fel ca orice copil normal, Ana și-a comasat toate temele de vacanță în ultima săptămână, pas de a mai face ceva în aceste ultime zile. Iar eu, chiar am vrut. De exemplu, aproape că aranjasem totul pentru o zi la munte, la schi, doar că dom'șoara m-a sunat la birou să-mi spună că nici gând să putem pleca pentru că are teme, și nu știu ce olimpiade și fișe și aoleo și vai de mine....mă rog, nu pot spune că mi-a părut prea rău pentru că, în felul ăsta, mă duc și eu la deschiderea Institului de la "Petite enfance" de la București, să vorbesc cu binecunoscutul neuropsihiatru francez, Boris Cyrulnik. Dacă tocmai ați încruntat din sprâncene, în sensul de "cine, doamne-iartă-mă, mai e și ăsta?", aflați, atunci, că e cel desemnat de Emmanuel Macron să reformeze sistemul de învățământ din Franța. Și, tot el, e cel care a scris mult despre copilăria mică și care a afirmat că copiii până-n trei ani nu au voie să petreacă timp în fața ecranelor. Nu mult timp, ci timp. Adică deloc. Așa zice el, nu dați cu pietre.

Acum, care e treaba cu acest institut. Păi, pe scurt, este o structură care se adresează tuturor celor interesați să înțeleagă mai bine copiii de până-n șase ani și care își propune să-i formeze astfel încât, la sfârșit, să fie adevărați profesioniști în domeniul educației timpurii.

Realizat după modelul institutului omonim de la Paris, structura va oferi celor interesați mai multe conferințe ce se vor întinde pe parcursul întregului an și un pic, la începutul anului următor. Apoi, cursanții vor fi invitați să facă un memoriu și un stagiu de practică de două săptămâni, la Grădinițele Carrousel, din capitală, (am făcut un reportaj acolo și credeți-mă, veți fi impresionați de ce a realizat Camelia Vețeleanu, directoarea instituției- nicio legătură cu alte structuri private de acest tip) pentru a putea obține, ulterior, o diplomă recunoscută de Ministerul muncii de la București.

Cursurile de formare vor avea loc sâmbăta, cam o dată la două luni, în București, vor fi susținute de aceeași formatori francezi de la Institutul de la Petite enfance din Paris și vor costa 350 de lei, per modul. Vă las un link către pagina de fb a institutului. Cursurile vor fi în franceză, cu traducere simultană, la cască, în română.

Aveți aici programul integral al sesiunilor de formare și numele formatorilor, iar aici pagina de înscriere. Primul curs are loc mâine, 12 ianuarie și se va desfășura de la 9h30 la 17h00, la sediul CEREFREA Villa Noel, de pe strada Emile Zola, nr 6.

Dacă considerați subiectul interesant, un like și un share ar ajuta, ca să afle cât mai multă lume că o educație cu zâmbetul pe buze, este posibilă și se învață.

Nu știu cum sunteți voi, dar eu știu un lucru, despre mine, cu certitudine: sunt cea mai atehnică persoană pe care o cunosc. De fapt, cea mai atehnică după mama care, săraca, suferă de un fel de butono-fobie. Tot ce are mai mult de un buton on/off îi provoacă palpitații și o aruncă într-o zonă de nesiguranță care se răsfrânge ulterior asupra anturajului apropiat. Adică a mea.

Revenind la mine, ei bine, eu nu mă sperii așa ușor, doar că nu reușesc să înțeleg explicațiile de ordin tehnic. Recunosc că nici nu mă interesează. Adică, ca s-o spun pe aia dreaptă, sunt complet lipsită de curiozitate când vine vorba de partea științifică a vieții noastre. Nu ești interesată să știi de ce forța nu știu de care face nu știu ce? Ei bine, nu! Sau nu ești curioasă să înțelegi care e treaba cu suma lui Gauss? Păi...nu prea! Și, ce să vezi, ca un făcut, numai de d-astea am parte de la începutul anului.

De exemplu, mai să fac o criză de apoplexie la Orange când am ascultat beneficiile unui telefon nu știu de care față de cel pe care-l dețineam eu și de care eram foarte mulțumită dacă nu ar fi început să se închidă de unul singur când mi-era lumea mai dragă. După ce m-au trecut toate sudorile ascultând o prelegere despre diversele aplicații pe care noul telefon le are, am tras infanta lângă mine și i-am șoptit "auzi, ia vorbește tu cu domnu' și explică-mi și mie acasă". Așa că, eu m-am mulțumit doar să semnez și acum mă întreb ce naiba oi fi semnat de noua factură a venit cu douăzeci și ceva de lei mai mult.

Partea bună este că, acum, am un telefon care funcționează. Partea proastă este că mi s-a stricat televizorul. De fapt, nu știu ce a pățit pentru că s-a decis să pornească singur, de nebun, la trei dimineața și de atunci a rămas blocat pe Antena Stars și pas de a mai reacționa la orice apăsare de butoane. Dar, nu vă îngrijorați, ca o femeie vitează ce sunt, am tras biroul de la perete, am pătruns cu grijă într-un fel de mățăraie de cabluri, fire, prelungitoare, mufe și alte chestii asemănătoare și, încercând să văd dacă nu e ceva, pe undeva, scos din priză, m-am dat cu capul de raftul de deasupra biroului, am tras o înjurătură, am făcut un pas în spate și am smuls firul care intra într-o ditamai boxa. Acum nu mai am nici televizor, nici sunet, dar am un ditamai cucuiul.

Aș vrea totuși să închei povestea pe un ton vesel. Am de ales între două glume bune: declarația lui Meleșcanu la BBC sau faptul că mi-au mărit salariul la radio, după nu știu câți ani (peste zece), cu fabuloasa sumă de 74 de lei și asta, pentru că a crescut salariul minim pe economie. Nu știu, zău, pe care s-o aleg.