Duminică seara, stăm față-n față, în bucătărie. E necăjită. Imi povestește despre niște prietene. Dau din cap că o ascult, dar povestea ei se lipește peste amintirile mele. Mi-am dat seama că nu știu să consolez, că nu știu să tac și să iau în brațe. Va trebui să învăț. Dar până atunci, încerc să-i explic, să-i spun părerea mea care, cumva, îi intră pe gât, așa cum îi intra lingurița cu antibiotic, în copilărie: făcând-o să se scuture și să plângă. De ce țipi la mine?, zice și eu mă opresc din vorbit brusc, de parcă aș fi pus frână și nu înțeleg de ce-mi spune asta pentru că eu nu țip, doar vorbesc mai tare. Ba nu! Țipi și mă cerți, zice ea, iar eu abia acum simt cum mă enervez pentru că iarăși nu e bine ce fac, iarăși greșesc, iarăși ne certăm și o fac să plângă, simțindu-mă atât de neputincioasă și de tâmpită că uite, nu sunt în stare să consolez un copil de nici paisprezece ani.
Nu e totul despre tine!, avea să-mi spună acum vreo doi ani și de atunci, iau fraza asta și șterg cu ea toate sfaturile alea, de om mare, pe care le am pregătite și încerc să fac ceea ce este cel mai greu: să tac. Apoi, când o simt că mă aude iarăși, îi spun și eu ce am învățat: înainte să te superi și să întorci spatele celor care te rănesc, spune-le ce simți că, cine știe, poate nici nu și-au dat seama cum s-au auzit vorbele lor, acolo, pe malul tău.

Se liniștește și aproape că răsuflu ușurată că uite, e trecut de 23h00 și ea nu e încă în pat și mâine are școală și mama din mine se sperie că iarăși nu face ce trebuie. Hai să te culci, îi spun și ea se duce obosită de plâns în pat. Mă duc s-o pup și s-o iau în brațe.
- Noapte bună, pui!
- Noapte bună, mami și să știi că m-am împăcat cu fetele alea.
Zâmbesc acolo, pe întuneric, la ea în cameră. Se lipește de mine și-mi spune cu voce mică: și merci că m-ai ascultat, chiar și în felul tău bizar!