Să n-ai încredere! Așa-i spun și ea nu zice nimic. Nici bine, nici am înțeles. Chiar nimic. Își face de lucru cu un șervețel și felul în care-l întoarce între degete mă enervează. De la o vreme, totul mă enervează. Bine, nu chiar totul. De pildă, presupunând că nu am fi aici, doar noi două, ci în altă parte- știu și eu, pe malul mării, în Thassos, unde mergeam de obicei, sau la Sinaia, pe terasa din fața castelului- poate că atunci aș fi mai calmă. Sau poate că doar m-aș putea preface mai bine.
Acum însă e aproape imposibil să-mi stăpânesc nervii. Nici nu știu de la ce sunt, de unde au apărut. Mi se pare că dacă acum aș avea o oglindă, aproape că aș putea să-mi văd nervii întinși ca sforile alea pe care punea bunică-mea rufele, vara, la uscat. Venea, târșindu-și picioarele, cu ligheanul roșu, de plastic, sprijinit, cumva, de burtă, cu cutia de cârlige așezată deasupra și scotea un fel de icnet de fiecare dată când se întindea să apuce sfoara și să prindă de ea cârpele umede.

Mă uit la ea cum rupe câte o bucățică de șervețel pe care o freacă apoi, între degete, până face din ea o biluță pe care o așează pe masă, în fața ei. Până acum a făcut deja trei biluțe și urmează a patra, iar eu simt că nu mai pot. Nu se uită la mine, nici măcar nu întoarce privirea de parcă nici nu aș fi acolo, de parcă aș fi dispărut sau nu m-aș mai fi întors. Prima dată am plecat astă iarnă. Am sunat-o pe mama și i-am spus vino și stai tu cu ea trei zile, că eu plec și mama a venit. Ne-am intersectat în hol. Eu cu valiza mea, ea cu valiza ei mi-am adus niște schimburi și un pulover mai gros, că la tine e frig și apoi eu am zis că trebuie să fug a venit taxiul, uite, se vede pe aplicație și am plecat. Ea era la școală, așa că i-am trimis mesaj te iubește, mama și apoi am ațipit acolo, în mașină și m-a trezit șoferul că am ajuns. In avion am stat între un bărbat cu chelie și cu cămașă în carouri și un altul, cu ochelari, care dormea cu gura deschisă.

Acum sunt aici. Nu mai plec. Sau nu prea curând. Stăm una lângă alta, la masa din bucătărie și ea freacă între degete șervețelul ăsta nenorocit, iar eu încerc să mă gândesc la altceva ca să nu-i spun încetează, încetează să mai faci biluțe de hârtie, ai deja trei, n-o mai fă și pe a patra! Ca și cum de la a patra încolo lucrurile ar putea să o ia razna.  Imi înfig unghiile în palmă până las urme, până îmi vine să spun au și chiar spun, pentru că o văd cum se uită la mine și dă să zică ceva și poate chiar zice, dar eu n-o aud. La aterizare, bărbatul care dormea s-a trezit brusc și a început să caște cu gura larg deschisă. Celălalt, cu cămașa în carouri nu știu ce făcea. La aeroport mă aștepta lipit de un stâlp. Tot acolo l-am lăsat și când am plecat, de parcă stâlpul ăla făcea deja parte din poveste. Povestea mea.

Mai rupe o bucățică de șervețel. A patra biluță. Imi înfig unghiile și mai tare în palmă. Ești bine, mama? Nu răspund. Imi aduc aminte de verile din Thassos și de iernile de la Sinaia. Parcă au fost acum o sută de ani. In altă viață. De fapt, chiar așa a și fost. O altă viață. Inainte să plec și ea să rămână cu mama. Să n-ai încredere!, îi spun și ea se uită mirată, în jur, de parcă ar mai fi cineva acolo, cu noi, cineva care ar putea să-i facă rău de fiecare dată când eu plec. Pentru că știu că o să mai plec. O ştie şi ea. Să n-ai încredere în mine, aş vrea să-i spun. Dar de fapt, tac și din palmă îmi curge o picătură de sânge. Tace şi ea și-mi întinde restul de șervețel.