Mă gândesc că ar trebui să se simtă ca un om părăsit- un fost sau o fostă- care te vede, pe stradă cu altcineva. Si cumva, deși e incredibil de frumos- elegant și special aranjat parcă pentru o întâlnire romantică- nu reușește să te facă în niciun fel să-l regreți, să-ți fie dor sau măcar să mai stai puțin. Și el rămâne acolo, nemișcat și știe că e ultima dată când vă mai întâlniți, pentru că iată, așa cum stai cu iubirea asta nouă, și cu zâmbetul ăsta larg pe față, pari mult prea fericit ca să mai vrei să întorci capul și să te uiți în urmă. Și toată frumusețea lui devine pur și simplu de prisos.
Așa trebuie că s-a simțit ultimul cer de iarnă pe când se îneca, încet, în întuneric, înainte de a face loc primei dimineți de primăvară.