Important e ce am văzut atunci, prima dată. Ce am simțit când te-am văzut acolo, stând pe scaunul ăla de la bar, cu un picior oarecum sub tine, cu privirea lipită de fundul paharului. Oare al câtelea? Țin minte că asta m-am întrebat și apoi am trecut mai departe, fără să aștept vreun răspuns. Atunci ar fi fost momentul să țin minte ezitările tale când ai dat să te apropii de mine, vocea care parcă mângâia persoana de la capătul firului te sun mai încolo, mama, nu pot să vorbesc acum, paharul de Aperol pe care ai decis singur că trebuie să mi-l oferi, privirea oarecum răcită care se ducea de pe o figură pe alta, de parcă cerea ajutor. Apoi...apoi te-ai așezat acolo, lângă mine și mâna ta a apucat-o pe a mea de parcă ar fi fost o pasăre rănită. Cu grijă. Atât. Restul, tot restul, nu ai fost tu. Am fost eu. A fost despre mine. Despre cum mi-am dorit eu să fii tu. Știi, când o să obosesc să-mi tot imaginez, o să ajung la tine și o să văd dacă-mi ești de ajuns.

Mă uit la tine dimineața, cum te așezi pe marginea patului și stai așa, cu palmele deschise peste față, înainte să te ridici și să ieși din cameră, cum te uiți în oglindă de fiecare dată când te speli pe dinți și ridici cumva, din sprâncene, de parcă n-ar trebui să fii acolo, cum îți pui portofelul întotdeauna în același buzunar, și mă întreb ce mi-o fi plăcut, de fapt, la tine. Adevărul e că nu știu. Nu mai știu. Sau poate că nici nu a contat. Poate că, de fapt, nici n-am așteptat să te văd pe tine, ci m-am repezit să-mi imaginez despre tine. Ințelegi despre ce e vorba? Nu, nu e dezîndrăgostire, nu mai spune așa ceva. E așa, ca o trezire, deși există cuvinte mai frumoase pentru asta, pentru momentul în care celălalt devine dintr-o dată atât de viu, de prezent, de acolo, încât nu-ți mai dă voie să te mai vezi pe tine așa cum vrei tu, ci ajunge să ocupe toată camera cu el. Ne căutăm pe noi sau pe ai noștri- pe mama sau pe tata- și fir-ar să fie, tot dăm de alții. Dar până ne dăm seama că nu e nimeni acolo, îi iubim tare. Atât de tare. Poate așa ne iubesc și ei pe noi. Poate așa.

Iubește-mă pe mine pentru mine, nu pentru că semăn cu tine, mi-a țipat copilul într-o seară și eu n-am înțeles ce a vrut să spună. Așa că i-am zis că e obraznic și l-am trimis la el în cameră.  Acum știu. Eu m-am îndrăgostit de tine de una singură. Nici nu a fost nevoie de tine. Ai fi putut să rămâi acolo, pe scaun, la bar, toată seara, fără un cuvânt, fără un gest și tot aș fi putut să te iubesc. Pentru că eu d-aia venisem acolo. D-aia stăteam singură, la masă, cu bărbia în palma dreapta și cu ochii deschiși spre nicăieri. Venisem să mă îndrăgostesc. Tu erai doar acolo, în mijlocul drumului. Pe mine nu mă puteam iubi. Sau nu prea tare. Si-n orice caz, nu oricum. Trebuia să merit. Și nu reușeam. Nu încă, nu atunci. Dar tu, tu erai atât de simplu de iubit. Atât de simplu.Stăteai acolo și mie mi-a fost suficient să încep să mă iubesc pe mine, în tine.

Apoi, într-o zi, în sfârșit, m-am văzut, de parcă am ieșit cumva și te-am lăsat acolo, singur, pe loc, cu palmele deschise peste față, dimineața, cu portofelul întotdeauna în același buzunar și sprâncenele ce se ridică de parcă ar fi vii, pe măsură ce gura ți se umple de spumă de la pasta de dinți. Iată-te! Aproape că-mi vine să mă apropii, să te miros, să te gust, să întind mâna și să mă prezint. E seară. Copilul e la el în cameră. Vino, îi spun și-i deschid ușa. Acum ești în siguranță, vino! Mă duc în baie și mă uit în oglindă. Sunt acolo. Nu contează dacă-mi place sau nu de mine, ci dacă reușesc să mă văd. Reușesc. Iată-mă, spun și mă întreb cu voce tare: mă iubești? Fata din oglindă tace și așteaptă să mă decid. E doar un joc. De-a baba oarba. Un simplu joc, cu ochii-nchiși. Ii prindem pe ceilalți pe pipăitelea, pe mirositelea, pe nevăzutelea, pe auzitelea, pe neștiutelea. Și apoi, nu știm ce să facem cu ei. Nu știm.

                                                               foto by Taras Chernus