Eu te iubesc când nu ești aici. Atunci te iubesc cel mai tare. Când stau singură, dimineața, în sufragerie și fac liste, când iau troleibuzul de la Universitate sau când mă duc la ghenă să arunc gunoiul. Când ronțăi mere, cu ochii în televizor sau când deschid dulapul și rămân așa, preț de câteva secunde, uitându-mă în gol, când mă întâlnesc cu vecinul de pe palier, când tai pâinea pentru sandviciuri sau când o sun pe mama. Atunci, atunci te iubesc cel mai tare. Și nu pentru că mi-ar fi dor, ci pentru că, fără tine - fără pașii tăi ușor târșiți, fără două lingurițe de cafea și două de zahăr peste care vine jumătate de cană de apă, nu mai mult, niciodată mai mult, fără blugii întotdeauna albaștri și tricourile întotdeauna închise la culoare, fără pungile alea de sub ochi care dispar sâmbăta și reapar luni de dimineață - pot să mi te imaginez cum vreau eu. Ințelegi? Am nevoie să pleci, să te uit aproape, ca să pot apoi să te iau de acolo, de pe unde ai rămas pe dinăuntrul meu și să te modelez ca pe o bucățică de aluat și să fac din tine ceva bun de iubit.

Așa sunt eu. Trebuie să mă dau în spate ca să pot să mă îndrăgostesc, de parcă ar fi vorba de un tablou, nu de un om. Măi, răcușorule, îmi spunea mama când eram mică și asta pentru că citise ea că Racii sunt persoane care fac un pas în față, doi în spate și eu, cică, așa făceam. Dar nu era adevărat. Eu doar voiam să rămân mică. Și să stau acolo, în trecut, pe loc, cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și să mă simt în siguranță. In definitiv, cam despre asta este trecutul, o știi și tu. Nu despre amintiri, ci despre senzația aia că ce-ai trăit nu mai poate să-ți facă rău, nu te mai poate surprinde. Când îți dai de trăit trecut, ai privilegiul de a putea să ți-l alegi, că doar nu-l iei pe tot, așa, ca pe o înghițitură uriașă. Și-n plus, știi cum se termină. E foarte important, cel puțin pentru mine e foarte important să știu cum se termină. Urăsc suprinzele! Mi-e frică de ele. Eu vreau să știu dinainte, să am timp să mă sperii - aoleo, dar de ce nu mi-ai spus?, să mă înfurii - îmi vine să urlu că mă pui în situația asta!, și-abia apoi, pe măsură ce creierul meu mestecă dumicatul, să mă las moale, pe tine și să pierd controlul- ok, facem cum vrei tu! Dar pentru asta trebuie să rămâi pe loc, să nu te miști. Să nu care cumva să te miști. Te-mping eu când nu mai e nevoie. Când nu mai am nevoie. Te-mping eu.

I-am zis mamei, chiar acum câteva zile când am vorbit cu ea și iar ne-am certat, da' nu mă mai bate atât la cap, că sunt ditamai omu', i-am zis că nu cred că zodiile au vreo importanță, sau oricum, nu prea mare. Racii nici măcar nu merg cu spatele, ci cumva, pe laterală, de parcă nu vor să se apropie, ci să dea ocol. Intr-o zi, când o să fim iarăși, împreună, o să-ți cer să rămâi pe loc, să zicem în mijlocul holului sau, și mai bine, pe balcon, să fie cât mai multă lumină, și o să te rog să mă lași să mă uit la tine - la sprâncenele tale prea delicate de zici că sunt de fată, la bărbia ușor ascuțită, la pielea gâtului care se înroșește vara, la degetele cu unghii albicioase, la semnul ăla de pe arcadă și la multe alte lucruri, în timp ce mă voi învârti în jurul tău ca și cum aș vrea să te bifez, să te enumăr, să iau din tine doar ceea ce-mi place, cât îmi place, iar restul să-l las acolo să zacă și încet-încet, să dispară.

Așa că nu te grăbi să te întorci. Nici eu nu o să mă grăbesc să te chem. Știu că nu e simplu. Ți-am și spus-o, dacă îți aduci aminte. Eram undeva, parcă la mare, și era sfârșit de martie sau poate început de aprilie, și stăteam unul lângă altul și ne uitam la apă. Și atunci, m-am întors cumva, spre tine, și ți-am zis "să știi că nu va fi simplu!". Sau poate că nu am zis nimic, poate doar am gândit-o.  Iar tu ai continuat să te uiți la apă și să taci, doar te-ai dat cu scaunul mai aproape de mine. Sau cel puțin, așa mi s-a părut. Văzuți din afară, eram tare mișto în ziua aia! O plajă aproape pustie și noi doi, la o masă albastră, pe două scaune cu spătar, imobili, sprijiniți unul de altul. O adevărată scenă de film! Imi place să mă uit la mine din afară, de parcă m-aș uita la un personaj care joacă un rol acolo, sub ochii mei. Am nevoie să mă dau doi pași în spate, să văd dacă totul e cum trebuie, să corectez ce trebuie corectat, de parcă n-ar fi viață, ci tablou. Un tablou în care pe tine te pictez din amintiri. D-aia zic. Nu te grăbi să te întorci. Doar spune-mi că o s-o faci. E suficient. Eu o să stau cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și te voi aștepta, mai îndrăgostită ca niciodată.

                                                                       sursa foto aici