Am cuvinte care îmi plac. Îmi plac atât de tare încât aș fi în stare să le repet de mai multe ori pe zi, doar așa, ca să le aud. Unele sunt scurte și seci. De exemplu, unt. Imi place cuvântul unt, se aude cumva brutal, de parcă ar cădea de undeva de sus și s-ar lovi de pământ. Il repet aproape în fiecare dimineață când mă trezesc și fac sandviciurile pentru școală, îl spun apoi încet în autobuz, când scriu lista de cumpărături pentru a doua zi, mai pe după-amiază când deschid frigiderul, iar uneori îl zic așa, pur și simplu, pentru că vreau - unt, unt, unt, de parcă ar fi un fel de strigăt de împerechere al vreunei păsări bizare. 

Mai sunt și cuvintele colorate, alea la care sunetele se umplu de culoare pe măsură ce se aud. Limetă. Îmi place limetă. E verde la început și turcoaz la sfârșit. Rimează cu cochetă. Așa că-mi place și cochetă. E roz, cuvântul ăsta și fără să vreau, mi-l imaginez pe tocuri, cu o pălărioară în loc de căciulița de la ă. Ca atunci când eram mică și făceam inimioare în loc de punctele de pe i. Și dintr-o dată, mi se părea că era mai multă iubire în jur, doar pentru că într-o inimă încape mai mult decât într-un punct. Uite, de exemplu, cuvântul ăsta, punct, ăsta nu-mi place. Pare meschin și răutăcios, mai ales că e așa de mic și cu un orgoliu atât de mare. 

Am și cuvinte de care mi-e frică. Cuvintele cu sunete atât de lipite unele de altele de parcă nici aerul nu mai poate intra. Mort. E un cuvânt ca oricare altul, dar vezi și tu că nu e loc, nu e niciun pic de loc între m și o și r și t. Odată, l-am întrebat pe un iubit de-al meu care e cuvântul care îl sperie ce-l mai tare și știi ce mi-a spus? Menstruație. Doar la auzul lui, simt că se ridică ziduri și eu rămân cumva, pe dinafară, așa mi-a spus. Mie ultima dată mi-a venit ciclul acum vreo doi ani, în iunie. Eram la birou și am simțit ceva cald și umed între picioare și când m-am dus la baie am văzut o pată mare pe chiloți și am început să înjur, fiindcă nu mă așteptam să vină, fără să știu că aia va fi ultima dată. De la pastile o să se oprească, așa mi-au zis la spital și așa s-a și întâmplat. Dar atunci nu știam și mi-am pus niște hârtie igienică în chiloți cât m-am dus să caut un tampon. Noroc că la birou suntem multe femei și habar n-am de ce, dar după mai multă vreme petrecută împreună, femeile încep să aibă ciclul în același timp, de parcă ar fi un anotimp. Sau poate că e doar o coincidență. Si ăsta e un cuvânt frumos: coincidență. Pretențios și portocaliu. 

Luna următoare l-am așteptat. Și următoarea. Vorbesc de ciclu. Țin minte că mă duceam la veceu, îmi coboram chiloții în vine și mă simțeam, nici nu știu să spun cum mă simțeam, cred că singură. Exact așa. Singură. De parcă aș fi fost părăsită. Când se oprește ciclul, începe singurătatea. Aia adevărată, aia teribilă. Aia pe care o simte bărbatul când e părăsit de femeie și femeia când e părăsită de copil. Chiar și de ăla nenăscut, ăla la care, cât timp îți curge sânge o dată pe lună, poți încă să te gândești. Bărbatul nu poate să-și trăiască singurătatea pur și simplu. Și atunci începe să bea sau să sufere cumva, la vedere, sau să caute o alta, în timp ce noi, femeile, stăm acolo, în mijlocul durerii ăleia și ne agățăm tot de noi. Noi, născătoarele. Mame de copii.  Niște copii doar ai noștri despre care abia așteptăm să scriem în fiecare zi, pe facebook, numărând like-uri înainte de culcare de parcă ar fi oi. Frumos cuvânt, oaie. Alb lăptos, ca de nor, mai că ai vrea să-l atingi, să-l mângâi, să-l respiri, să pui gura. Și apoi, adormi, iar dimineață o iei de la capăt. Unt.