Să tot fie vreo zece minute bune de când am rămas așa, oarecum prostită, cu bărbia-n palmă și cotul sprijinit pe masă - masa aia din dormitor, lipită de peretele cu calorifer - tot încercând să-mi aduc aminte ce naiba am făcut de ziua mea, aia când am împlinit patruzeci de ani. Sigur am făcut ceva, îmi zic, până la urmă nu e o cifră ca oricare alta, nu, nu, e o cifră specială - nici rotundă, nici pătrată - doar înfricoșător de frumoasă.

La patruzeci de ani totul este despre moarte. Până și viața tot despre moarte este. Și nu pentru că moartea ar fi aproape, ci pentru că abia atunci o descoperi cu adevărat și ca orice lucru nou, e fascinantă. Și să vrei, tot nu-ți poți întoarce privirea, ca atunci când eram în ziua aia pe stradă, undeva pe la intersecția Mihai Bravu cu Iancului și era acolo, pe jos, omul ăsta care își ținea piciorul sub el, într-o poziție nefirească, de parcă încercase să și-l scoată. Și stătea acolo și urla "futu-ți morții mă-tii de bulangiu cu mașina ta" și lumea se strânsese în jur, era una grasă care îi dădea să bea niște apă, un copil care mânca un covrig și mai erau și alții... și mie, chiar dacă mi-e silă de sânge și de oameni care se vaită așa - nici la Urzeala tronurilor nu m-am putut uita din cauza asta -  tot am stat și am tras cu ochiul la bărbatul ăla călcat de mașină. Așa și cu moartea. La patruzeci e încă spectacol, nu e despre tine, dar începe să fie despre ai tăi și asta e suficient să te facă să vrei, brusc, să începi trăiești. Nu așa, pur și simplu, nu așa ca până acum. Ca și până acum-ul ăsta n-o să-ți mai placă.

Mă gândesc la noi doi. De cât timp nu am mai râs de ce ni se întâmplă, ci doar de ce ne aducem aminte? De parcă ce era de trăit, am trăit deja și acum doar așteptăm, ne învârtim de bezmetici prin dormitor - poate n-ar fi rău să zugrăvim la vară - hai să vedem ce mai zic ăștia, la televizor, ai luat tu apă, mâine e zi de întreținere, au apărut cireșele, la Obor, iar de trăit, trăim cu ochii pe copil. Ca și cum am fi undeva, pe dinăuntrul lui - părinți mici și nenăscuți - și ne-am lăsa duși de el, către unde vrem noi. Vino la mama, du-te la tata, unde crezi că pleci?, ia vezi, că te las aici!, dar nu-l lăsăm niciodată. În timpul ăsta, tot încercăm să ne întoarcem capul, să nu ne uităm unul la altul, să nu ne vedem cum suntem, de fapt, cu gândurile într-o poziție nefirească, ca piciorul ăluia din intersecție. Să nu vedem cum plictiseala urcă precum apa, la flux și cum, în fiecare zi, stăm așa, fiecare pe partea lui de canapea, tot așteptând ca ceva extraordinar să se întâmple. Ceva nemaipomenit, ceva care să ne facă să vrem să chiuim de bucurie. Ca atunci, în iarna aia la munte, când eram în telescaun și când ninsese toată noaptea și era totul alb și înghețat și pur și simplu frumos, așa de frumos că mi-a venit să țip de bucurie. Dar apoi m-am uitat la tine și mi-a fost frică să nu crezi că sunt nebună dacă încep să urlu, așa că te-am luat de mână și ți-am zâmbit, sperând că zâmbetul meu va fi sexi și că tu o să-ți zici "mamă, ce gagică marfă mi-am tras!". Acum îmi pare rău că n-am chiuit. Nici tu n-ai zis nimic.

Acum am aproape patruzeci și patru. Podul palmei a început să-mi fie, cumva, dureros, iar cotul a lăsat deja o urmă umedă pe masă. Masa aia din dormitor pe care cred că o să o mut în sufragerie, după ce zugrăvim. Mai la vară, așa, să plece copilul în tabără. Sunt singură acasă și cumva, mă plictisesc. Știu ce am făcut când am împlinit patruzeci de ani: am vrut să te părăsesc.

                                                                 sursa foto aici