Nu era vorba de răutate, deși la prima vedere așa părea. Era pur și simplu un sentiment în plus, ceva copleșitor și greu de definit care-i crescuse pe dinăuntru, odată cu burta, de parcă era gravidă cu gemeni: un copil și încă ceva la fel de prețios și de important. Nimeni nu-i spusese vreodată că sentimentul ăsta, al maternității, poate să fie și altfel decât minunat. Și iată că acum, tocmai descoperea cum el nu se hrănea, cum credea ea, cu sângele ei sau cu ce o mai fi avut pe-acolo, prin minte și prin corp, ci creștea, sugând cu poftă din ceilalți. De fapt, din celelalte. Cu cât ele erau mai demne de milă, mai neștiutoare, mai greșite și mai fraiere, cu atât ea se simțea mai vie și mai fericită. Acum era la o petrecere de copii undeva, la cineva acasă. Stătea la o masă, cu încă niște femei și-și lăsase sub scaun, geanta imensă în care avea de toate: tricou de schimb, foehn, o mașinuță, niște biscuiți bio, cu ovăz, ba chiar și o sticlă cu apă. Al ei era cel mai deștept. Nu era nevoie să i-o spună nimeni. Era evident. Și ea era cea mai deșteaptă, pentru că altfel al ei nu ar fi avut cum să iasă așa. Mă rog, semăna puțin și cu taică-su, dar decisese să nu se gândească la asta. Așa că zâmbea și le lăsa să vorbească. Dădea din cap doar ca să le inducă în eroare, să le facă să creadă că e de acord cu ele și, cum închideau un pic gura cât să-nghită în sec și să-și umezească buzele, cum pornea la atac. Vorbea cu voce joasă și avea grijă să nu gesticuleze deloc, pentru că știa că nu are nevoie de nimic în plus ca să-și atingă scopul. Nu voia să aibă dreptate, oricum avea, ci să i se dea dreptate, iar nevoia era așa de mare de parcă ar fi avut pe dinăuntru un fel de arătare ce urla de foame și pe care trebuia să o hrănească de câteva ori pe zi, doar ca să o sature și să o lase să doarmă noaptea, cu sentimentul datoriei împlinite.

Apoi, cineva, probabil mama sărbătoritului, a venit cu niște platouri și le-a pus pe masă. Brusc, toate cele patru sau cinci femei s-au ridicat de pe scaun, s-au uitat cu atenție la feliuțele de șuncă, jumătățile de ou, bucățelele de cașcaval, roșiile, măslinele, mini pizzele și chifteluțele cu susan și s-au pornit să facă, fiecare în farfuria ei, diferite aranjamente, pregătindu-se să-și hrănească, așa cum doar ele știau,  copiii din camera de-alături și monștrii de pe dinăuntru. 

                                                      (photo credit by Tobi Feder)

Iarna mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme. Împing cu grijă cărămida înfăşată în cârpe, un fel de bebeluş din piatră cu care dorm la picioare, îmi pun pe mine halatul cel urât, de molton și aștept să se încălzească oala cu apă. Când începe să fiarbă, mama o apucă cu doi chiloți vechi, făcuți cârpe, de toartele cu smalţ sărit şi o cară până-n baie. Împinge uşa cu umărul, aşază oala roşie pe marginea căzii, dă drumul la aerotermă şi pleacă.  Mă spăl cu bucăţica, cum se zice la noi în casă, deasupra unui lighean de plastic. De îmbrăcat, mă îmbrac tot în baie. E cea mai mică încăpere şi cea mai uşor de încălzit. Hai odată, zice mama, nu pentru că aş întârzia, ci pentru că se răceşte cu totul apa din oală şi mai e şi taică-tu de spălat! Peste chiloţi, îmi trag ciorapii albi, de bumbac, ăia de la uniforma de pionier. Puneţi şi fâşu' ţipă mama din spatele uşii. Nu intră peste mine în baie să nu se facă curent.  Urlăm unii la alţii ca surzii. Sarafanul e cu două numere mai mare, să încapă  sub el tot ceea ce ar putea ţine de cald. Fâşu mă strânge pe burtă, iar când mă așez în bancă, capsa se deschide cu un pocnet scurt. Colegul din faţă râde. Şi colega de bancă. Măcar nu mi-e frig. Alți pantaloni groși nu mai am.  Vânzătoarea de la Romarta, aia de o tutuia pe maică-mea, s-a pensionat. Sau a murit. În orice caz, ultima dată când am fost la magazin, era una făcută permanent care a dat din umeri şi a zis n-am decât ce se vede. Cealaltă ne zicea hai, fetelor, în spate şi noi ne luam după ea şi o lăsam să ne zică cum voia şi la sfârşit plecam cu un pachet învelit în hârtie maro și mama zâmbea. A nins toata noaptea. In pauză, ne repezim cu toţii afară, în curte şi începem ă urlăm şi să ne împingem. Băieţii ne trântesc la pământ,  iau zăpadă în pumni şi ne-o bagă pe sub fuste, pe sub fulare, în cap, în gură, în nas, ca apucații. Ţipăm la ei. Nu se opresc. Măi, copii, vouă nu vă e ruşine?! Nu ne e. Pe scări, o profesoară cu o ditamai căciula de blană trasă pe frunte, bate din palme şi imprimă un fel de ritm bizar pe care ne ridicăm, rând pe rând, de jos, ne scuturăm, ne dezlipim bucăţile de zăpadă închegată de pe manşete şi intrăm în şcoală. Fleoşc, fleoşc ne face apa din cizme. Am zăpadă până-n chiloți. Mi-a intrat pe acolo pe unde s-a desfăcut capsa. Colegul din față râde. Și colega de bancă. Mi-e frig, dar râd și eu. Râdem cu toții. Patruzeci și cinci de minute și se sună. Ce frumoasă este iarna!

Copilul se uită la televizor. La Disney Chanel. E un serial cu o familie unde toată lumea face glume și nimeni nu se supără. Și chiar dacă se supără, toată lumea râde. Copilul râde și el. Pare fericit, cu prețul propriei inteligențe. O să te tâmpești de atâta stat cu ochii-n ecran, îi spun și el nu mai râde. Iși ascunde zâmbetul jenat, sub palma cu degete răsfirate. Degete mici, degețele. Copilul este mic. Stă pe canapea și eu stau lângă el. Aș putea să plec, să mă duc la baie, să-nchid ușa, să dau drumul la robinet, să mă dezbrac, să mă bag sub jetul de apă caldă, să desfac flaconul de gel, să-l duc la nas, să mă gândesc că miroase frumos și să mă bucur că și eu o să miros frumos. Dar nu. Nu plec. Mă uit și eu la Disney Chanel și râd pentru că îmi vine să râd. Vezi că și tu râzi, zice copilul și pentru o clipă râdem amândoi. Acum nu mai sunt mama lui. Nu mai sunt mama nimănui. Nu trebuie să am grijă. Nu-mi pasă de ecrane. Să stea cât vrea! Ecranul e bun. Oamenii de pe el fac glume. Părinții din film au patru copii și fiecare copil pare fericit. Pe-al meu nu l-am întrebat niciodată așa, direct: auzi, băi, tu ești fericit? Și nici n-o să-l întreb. Încă cinci minute, îi zic, apoi te duci la lecții. Lecțiile sunt importante. Cu cât ele durează mai mult cu atât eu sunt o mamă mai bună pentru că îmi doresc să am un copil deștept. Pentru părinți, copiii deștepți sunt cei mai minunați copii. Pentru că deșteptăciunea e ereditară sau așa scria cineva pe facebook. Și pentru că te ajută în viață. La fel ca și inteligența emoțională. Acum e pauză de publicitate. Ar fi un moment bun să închid televizorul și fiecare dintre noi, pe partea lui de canapea, să-și ia rolul în serios. El, pe cel de copil cuminte și eu, pe cel de mamă responsabilă. Mă dau mai spre el și-l pup. Mă pupă și el. Îi zâmbesc. Ia mâna de la gură și-mi zâmbește și el. Încă cinci minute și după aceea să știi că-l sting! Negociez. Nu e bine, dar o fac. De dimineață m-am trezit de la patru. Am facut un pipi, am intrat la copil în cameră, l-am învelit, am luat o jucărie de pe jos, am ținut-o în brațe și am așezat-o pe fotoliul de lângă pat. Apoi nu am reușit să mai adorm. Nu-i nimic, vor mai fi ocazii. La televizor,  băiatul cel mare din serial a pierdut-o în parc pe sora cea mică. Lumea râde. Mama râde. Polițistul râde. Copilul meu râde. Eu râd și iau telecomanda. Nuuuu!, zice copilul. Au trecut cinci minute, gata! Ți-a ajuns! Nu vreau să mai negociez. Copilul pleacă. E trist. Mă privește cu ură. Trântește ușa. Trântește caietul. Trântește încă ceva. Potolește-te! Acum e liniște. Se mai aude doar apa curgând la baie. Aleg un gel de duș cu miros de papaya, mă dezbrac și rămân acolo pentru ceva vreme. La sfârșit voi mirosi frumos. A mamă.

Când tu erai mică, nimic nu mă făcea să mă simt o mamă atât de bună cum reușea să o facă o pereche nouă de ghetuțe. Îmi croiam un plan. Mai întâi, mă duceam eu prin magazine. Singură. În prospecție. Ca un câine de vânătoare, luam urma tuturor locurilor unde aș fi putut să găsesc încălțările acelea care să-mi aducă zâmbete, să mă facă aproape fericită, dacă nu chiar de-a dreptul fericită, să fie din piele, cu talonetă, să țină glezna, să se asorteze, să am banii, să mă facă să ard de nerăbdare să ajungem acasă, să-ți cer să te mai încalți o dată, să-ți fac poză, să-ți cer să te descalți și să le fac poză, să o sun pe mama și să aștept cu sufletul la gură să mă întrebe și aia mică, ce mai face? ca să-i povestesc ce ghete minunate are aia mică și ce mândră sunt că eu, aia mare, am reușit să le găsesc, să fie ale noastre, acum pot să stau liniștită, și vocea mamei, atât de moale și de caldă, bravo, iubitele mele, bravo! În ziua când urma să te iau cu mine să încerci ghetuțele pe care le rezervasem deja, ba uneori le și plătisem - să nu uitați că nu se dau banii înapoi, da, da, înțeleg, iau altceva, dar poate îi vin că dac-ați ști de când umblu, iar aia nu știa, doar se prefăcea, în ziua aia, mi-era cel mai frică. De tine. Când împingeam ușa magazinului, îmi țineam respirația. Ați venit, zicea vânzătoarea și întotdeauna îți zâmbea de parcă încercam amândouă - ea de-o parte a tejghelei, eu de cealaltă - să te îmbunăm, să te facem să fii drăguță și blândă. Cu noi. Apoi, momentul acela când îți luam piciorul mic și gras și ți-l vâram în ghetuță. Hai, mergi un pic, stai să bag un deget la spate, să văd că intră. Sunt bune, mami? Îți plac? Le luăm? Și întrebările cădeau și cădeau și eu mă țineam de răspunsurile tale ca de cârje și ieșeam șontâc-șontâc din magazin, cu cutia de ghete la subraț, cu tine de mână și cu un singur gând în minte: s-ajung odată acasă și s-o sun pe mama.