Când tu erai mică, nimic nu mă făcea să mă simt o mamă atât de bună cum reușea să o facă o pereche nouă de ghetuțe. Îmi croiam un plan. Mai întâi, mă duceam eu prin magazine. Singură. În prospecție. Ca un câine de vânătoare, luam urma tuturor locurilor unde aș fi putut să găsesc încălțările acelea care să-mi aducă zâmbete, să mă facă aproape fericită, dacă nu chiar de-a dreptul fericită, să fie din piele, cu talonetă, să țină glezna, să se asorteze, să am banii, să mă facă să ard de nerăbdare să ajungem acasă, să-ți cer să te mai încalți o dată, să-ți fac poză, să-ți cer să te descalți și să le fac poză, să o sun pe mama și să aștept cu sufletul la gură să mă întrebe și aia mică, ce mai face? ca să-i povestesc ce ghete minunate are aia mică și ce mândră sunt că eu, aia mare, am reușit să le găsesc, să fie ale noastre, acum pot să stau liniștită, și vocea mamei, atât de moale și de caldă, bravo, iubitele mele, bravo! În ziua când urma să te iau cu mine să încerci ghetuțele pe care le rezervasem deja, ba uneori le și plătisem - să nu uitați că nu se dau banii înapoi, da, da, înțeleg, iau altceva, dar poate îi vin că dac-ați ști de când umblu, iar aia nu știa, doar se prefăcea, în ziua aia, mi-era cel mai frică. De tine. Când împingeam ușa magazinului, îmi țineam respirația. Ați venit, zicea vânzătoarea și întotdeauna îți zâmbea de parcă încercam amândouă - ea de-o parte a tejghelei, eu de cealaltă - să te îmbunăm, să te facem să fii drăguță și blândă. Cu noi. Apoi, momentul acela când îți luam piciorul mic și gras și ți-l vâram în ghetuță. Hai, mergi un pic, stai să bag un deget la spate, să văd că intră. Sunt bune, mami? Îți plac? Le luăm? Și întrebările cădeau și cădeau și eu mă țineam de răspunsurile tale ca de cârje și ieșeam șontâc-șontâc din magazin, cu cutia de ghete la subraț, cu tine de mână și cu un singur gând în minte: s-ajung odată acasă și s-o sun pe mama.