Am trecut doar să vă spun că afară a venit primăvara. Că pământul miroase a reavăn şi că-n Cişmigiu cupluri de bătrâni se plimbă braţ la braţ, pe alei şi perechi de tineri se pupă de mama focului pe bănci. Şi totul miroase a martie. Noroiul amestecat cu frunze uscate, vata pe băţ, porumbul prăjit, chiar şi vinul fiert ce se vinde la chioşcuri pare doar un ţipăt de lebădă pentru o iarnă dusă de mult. O iarnă care nici măcar nu a sosit şi nici nu pare că vrea s-o facă.

Nu dă niciun semn. Niciun fulg, niciun pui de ger sau pală de vânt mai zdravănă. Şi parcă derutaţi de ce se întâmplă pe geam, oamenii vorbesc mai puţin de Crăciun. Sau poate vorbesc, dar fără chef. Sau poate că au chef, dar nu are farmec. Cum să schimbi reţete de cozonaci, să te târguieşti în piaţă pentru un brad sau pentru un curcan fără să-ţi iasă aburi pe gură? Fără căciulă şi fular? Fără să escaladezi troienele de zăpadă ce cresc iarnă de iarnă de-a lungul străzilor?

Măi iarnă, adevărul e că mi s-a făcut dor de tine. Aşa ţâfnoasă cum eşti tu şi lungă ca o zi de post, află că îmi lipseşti.

Cu drag,
Ioana

Vă spuneam acum câteva zile, că sâmbătă mergem să ne jucăm la Atelierul de creaţie. Şi am fost şi m-am bucurat să văd că poți merge în week-end, la Afi, exact lângă un loc de joacă imens, cu tobogane, bărcuţe, patinoar şi castel gonflabil şi să nu-ți pese. M-am bucurat să văd cum un copil poate sta la o măsuţă aproape două ore, concentrat să înveţe să facă broscuţe şi căţei din hârtie. M-am bucurat să descopăr o ceainărie super faină unde am băut o cafea foarte bună. Ştiu ce veţi spune, dar pentru mine ceaiul se asociază doar cu aspirina. Deh, e de pe vremea răposatului, când singurele ceaiuri era cele de tei, mentă sau băi de şezut.

Mi-a plăcut să văd că cele două fete de la Atelierul de creaţie au strâns o gaşcă mare de copii  fericiţi şi una la fel de mare de părinţi mulţumiţi. M-am bucurat să văd că doamna cu ţigara a fost cooperantă şi n-a spus nicio vorbă atunci când a fost rugată să o stingă, chiar dacă erau scrumiere pe mese. M-am bucurat că Ana s-a distrat şi că eu am stat. M-am bucurat că am fost cu prietenii. Şi că a fost cald afară. Şi că am mâncat pe stradă ştrudele cu vişine. Şi că mi-am luat un şampon nou de la Yves Rocher.  Şi că în Afi s-a deschis un Cărtureşti unde ne-au servit cu ceai în boluri mici, ca la chinezi. Cafea nu aveau, dar nici nu era nevoie. Îmi trecuse oboseala. Mi-era doar bine.
Voi ce-ați făcut azi?

În urmă cu două zile, l-am cunoscut pe Răzvan. El mi-a spus să-i spun aşa, că altfel v-aş fi spus că l-am cunoscut pe domnul Răzvan Voiculescu. Dacă nu aţi auzit de el, căci se prea poate să fi auzit, ei bine, el este cel care face fotografiile din Plai cu Boi. Şi nu numai. Are albume întregi de fotografie. Ba cu Dobrogea, ba cu Ţara Lăpuşului, ba cu Nuduri şi de curând cu bucate. Nu orice fel şi nu oricum.

Scoici făcute la plită pe malul mării, la Portiţa, friptură de curcan caramelizată cu felii de gutuie şi miere, preparată într-un sat uitat de lume, la un om în bătătură, pe un ger de crăpau pietrele, carne de oaie cu curry şi steluţe de anason făcută pe foc, la Lelea Ioana, în casa ei bătrânească de acum 100 de ani din Ţara Lăpuşului.

Şi ar mai fi de povestit, căci mie mi-a povestit multe acum două zile, când am fost să vorbim la el, la studio. Un studio ca din filme, cu încăperi mari şi înalte, cu ferestre încălzite de lumină, înţesat de cărţi, cu măsuţe vechi şi taburete de altă dată, ici, colo un obiectiv, o icoană, o pălărie, o haină de oier, un lemn sculptat şi peste toate astea un om cu ochi albaştri şi privire ascuţită, molcom la vorbă şi care mi-a povestit despre ultimul lui album: Bucătăria hoinară.

Un album de călătorie, zice el, în care fiecare zi se încheia cu o bucătăreală. Şi s-a bucătărit peste tot prin România, de pe malurile Dunării, în Dobrogea, până sus, în Maramureş, trecând prin Ţara Făgăraşului, pe Valea Cernei, prin Banat şi Moldova. Împreună cu 5 prieteni nebuni, gurmanzi şi amatori de bucătăreală, Răzvan a colindat prin ţară vreo 2 ani de zile, a bătut la casele oamenilor, le-a intrat în bătătură, şi-a înşirat sutele de kilograme de aparatură şi a pozat nebunii culinare într-un decor de acum o sută de ani, în sate ce încă mai păstrează viu spiritul românesc. Din păcate, se pare că e pe moarte. În alte părţi de lume, a murit de mult. La noi, cică mai palpită un pic. Putem încă să-l vedem. Dacă nu ştiţi unde, răsfoiţi albumul lui Răzvan. E plin de idei şi de savoare.

Aţi fost cuminţi? V-aţi şters ghetuţele de praf? Şi voi, acolo în spate? Păi, dacă-i pe-aşa, atunci ia să vedeţi ce găsiţi aici, la mine. O invitaţie la... creaţie.
Un atelier de pictat, de jucat, de modelat, de distrat, de inventat, de imaginat. Şi pentru că are loc într-o lună magică în care tuturor ne place să primim şi să dăruim, atelierul este un cadou. Pe bune! Fără glumă! Scrie şi pe site!

Dacă vreţi să le cunoaşteţi pe cele două zâne bune, Raluca şi Adriana, care se vor ocupa gratis de copiii voştri pentru bucuria lor şi liniştea voastră, atunci hai şi voi la Ceainăria Land of Tea din AFI Palace Cotroceni. Distracţia e cât cuprinde, dar locurile sunt limitate, aşa că repejor, duceţi-vă pe site, ocupaţi-vă un loc, două, trei şi diseară spuneţi acasă că Moşu a mai adus o surpriză!

Mai întâi, un foşnet de pătură. Apoi, sunetul tălpiţelor goale pe parchet. Ale noastre nu fac lipa-lipa, ci plici-plici. Aşa sună ele când dau să se dezlipească de parchet, precum nişte ventuze mici. Şi pe urmă...linişte. 

Stăteam cu sufletul la gură, în pat, fără să scot un sunet, fără să respir aproape, ca să nu pierd nimic din ceea ce urma să vină.
- A venit! A venit!
Aşa se auzea din camera cealaltă, de unde lăsasem ghetuţele. La început şoptit, cu o urmă de uşurare în glas, apoi mai puternic, urmat de o răpăială de plici-plici până la noi, în dormitor, unde a strigat triumfătoare:
- Mamaaaa, a veniiiiit!

Sigur că a venit. De când ai venit tu pe lume, el vine în fiecare an. La fiecare dintre noi. Cine spune că Moşu' nu există, minte! Moşu' eşti chiar tu! Ce dacă ai doar 6 ani şi eşti fetiţă? Eşti un Moş mic, dar eşti al meu. Iar bucuria dimineţilor de sărbătoare şi pliciuitul tălpiţelor pe parchet sunt cel mai frumos cadou din lume. Şi când ele vor trece, va rămâne amintirea lor. O amintire caldă de pe vremea când Moşu' era copil.

Pentru cei care nu ştiu ce să cumpere de Sărbători celor mari, ca mine, pentru cei care nu au timp să alerge prin oraş de nebuni, ca mine, pentru cei care ar face toate cumpărăturile online, dacă s-ar putea, ca mine, pentru cei care stau cu ochii în monitor şi caută surse de inspiraţie, ca mine, iată o idee de cadou. Ideea nu-mi aparţine, ci am luat-o de la Ada: un calendar.

Dar nu-i aşa că e minunată? Eu voi opta pentru varianta de birou, că deh, avem bunici în câmpul muncii. În plus, mai spun şi eu odată, să se ştie: dacă daţi comandă până pe 9 decembrie, 20% din preţ se va duce în contul lui Bibi, un băieţel bolnav care are mare nevoie  de ajutor.

Detalii despre calendar, găsiţi aici.

A început să dea târcoale ghetuţelor încă de vineri.
- Când le lustruim? Avem două zile să le ştergem de praf şi să le facem curate!
- Păi, Moş Nicolae vine abia marţi dimineaţa, în zori.
Stă cu ochii lipiţi de calendarul de la ea din cameră şi socoteşte cu un aer serios, de om mare ce-şi face planuri.

Sâmbătă nu a mai rezistat. A agăţat de caloriferul din sufragerie o şosetă de catifea, mare şi roşie. Lângă ea, un bileţel.
- Ştii, Moş Nicolae vine iarna, aşa-i?
- Aşa-i.
- I-am făcut un desen cu un curcubeu. Că el nu a văzut niciodată unul adevărat. Şi e păcat.

Dragă Moşule, pentru că zăpadă nu e afară, sperăm să poţi aluneca pe curcubeul de la noi în fiecare casă unde există un copil ce te aşteaptă cu nerăbdare şi numără zilele ca un om mare.