O jumătate de lună a rămas uitată într-un colț de cer. Un cer palid ca un obraz de copil febril după ce răsăritul l-a biciuit necruțător cu dâre care de care mai roșiatice, mai sângerii, mai în toate culorile. Acum, la momentul acesta când eu sunt aproape singură pe stradă, sus, printre nori, lucrurile s-au repus în ordine. Doar câte un pescăruș își mai țipă isteric prezența, sfidând liniștea și nemișcarea.

Pe măsură ce înaintez pe străzile aproape pustii, ziua începe să se nască în jur odată cu lumina care pare că urcă pe case și pe garduri, se agață de ele, deschide ferestre, se cocoață în balcoane, se întinde peste flori și ziduri, în disperarea de a-și întinde brațele către oameni, de a-i cuprinde și a-i arunca înspre viață. Îmi miroase a mare. Deși totul în jur e oraș și beton, ora asta încă încremenită, cu cerul aproape alb de neîntâmplare și cu pescărușul prostănac și singur mă face pentru o clipă să am senzația că la capătul aleii e marea. Acolo unde lumina este atât de puternică încât se desface într-o sumedenie de scântei asemenea celor care se așează peste valuri, la primele ore ale dimineții când niciun picior de muritor n-a îndrăznit încă să tulbure întinderea nemișcată de apă.

O fereastră se deschide larg deasupra capului meu și o mână scoate pe pervaz un ibric. Miroase a cafea și a duminică leneșă cu iz de așternut și îmbrățișări. Undeva, o mierlă începe brusc să fluiere ca și cum m-ar fi auzit gândind iubire. O iau spre dreapta și mă uit în curțile oamenilor, acolo unde nu sunt înălțate garduri care să închidă poveștile cu totul. Raze de soare se fugăresc pe ziduri printre iederă și caprifoi. Acolo unde sunt balcoane, ușile încep să se deschidă asemeni unor guri ce dau să spună bună dimineața. Aplecată peste balustradă, o femeie cu basma și capot se plimbă  cu o stropitoare deasupra unor ghivece cu mușcate, într-un gest aproape mecanic, căci privirea îi pare prinsă în cine știe ce vis rămas de peste noapte. Tresare însă la auzul clopotelor de la biserică și rămâne un pic pe gânduri în timp ce cu mâna dreapta prinde a-și desena repede niște cruci peste piept. Pentru o secundă, o rază de soare i se așează direct pe față, forțând-o să-nchidă ochii într-o strâmbătură caraghioasă înainte de a o face să dispară cu totul în casă.

La colțuri de stradă răsar florăresele. E timpul margaretelor și al gladiolelor. Mă decid greu. Îi fac safteaua uneia și plec cu un braț de gladiole în alb și portocaliu. Cu cealaltă mână îmi iau și margarete. Să umplu toate vazele. Miroase a pâine caldă și a pateuri cu brânză. Pe stradă, oameni cu câini. Majoritatea nedumeriți încă de lumina de afară. Un cerșetor cu picioare goale și murdare se uită absent în lungul străzii și vorbește de unul singur. Ca noi toți la început de zi.

Mă uit pe cer. Nicio mișcare. Doar străzile încep parcă să se întindă, să respire, să miște. Se făcu de duminică în București. Bună dimineața!