Ştiţi sentimentul ăla minunat când ai o carte bună în mână şi un fotoliu moale la dispoziţie şi nimeni în jur care să te bârâie la cap? Aşa eram eu ieri, în momentul în care m-am urcat în troleibuz. Un troleibuz drăguţ şi bun care a venit după nici 3 minute de aşteptare, gol-goluţ şi cu scaune pluşate şi moi, exact lângă uşa din faţă. Mă aşez cât pot de bine, arunc lumii de pe geam un zâmbet de femeie împlinită când deodată, vecinul meu de peste drum prinde a glăsui:
- Beeeei, mă auzi, fa? Aloooo! Ce mama mă-tii faci acolo? Beeeei, să ştii că sunt nervos!

Nici nu încape îndoială că este. Pot să o confirm şi eu şi celelalte 5 persoane obligate să asculte conversaţia lui de la telefon. Fără să vreau, aflu că o Afrodita a făcut nu ştiu ce mizerie care l-a supărat la culme pe tovarăşul meu de drum. Şi nu numai Afrodita, dar şi o doamnă din troleibuz care se pare că a avut tupeul să-i spună să dea sonorul mai mic.

- Beeeeeei! zice el către cea de la capătul firului. Auzi tu ce idioată! Păi ea se leagă de mine când eu sunt fleaşcă de supărare!

Pe asta, chiar nu am mai auzit-o!

Vreau la munte!
Mă gândeam să încerc să plec undeva pe la mijlocul lui februarie. O săptămână, la Predeal, că acolo o avem pe doamna Puşa cu care schiază Ana. Problema e că aş vrea să schimb un pic vila unde stăteam de obicei şi unde anul trecut, am căzut cu patul. Dacă aveţi vreo şustă pe la Predeal, aproape de pârtie şi nu foarte scump, spuneţi-mi şi mie!

Şi pentru că tot vorbim de lucruri plăcute, vă informez că temperaturile mediteraneene din ultima vreme mă fac să visez deja la vacanţa de vară. Aşa că vreau şi la mare! Dar nu ştiu unde. Până acum, Ana a beneficiat exclusiv de litoralul bulgăresc. În mare a fost OK, dar ni s-a cam acrit. Mai ales de bulgari. Nu de toţi, de majoritatea. Anul ăsta ne bate gândul să încercăm să socializăm cu turcii. Am socializat şi în trecut, dar fără copil şi fără pretenţii. De data asta însă, nu prea am habar spre ce să mă orientez. Ştiu că vreau avion şi multe stele la cazare, plajă cu nisip şi intrare lină în apă, fără bolovani. Personal, nu sunt interesată de piscină. Vreau să existe, dar copilul e ţinut oricum pe plajă şi lăsat să se bălăcească în apa mării. Că d-aia mă duc la mare.

În concluzie, are careva vreo idee, că poate mă învârt de vreun early booking; se pare că au început deja şi reducerile nu sunt de lepădat. În contrapartidă, ofer ponturi despre Bulgaria, Austria (pe timpul verii) şi Italia (mai ales Toscana). Ce ziceţi, batem palma?

Eu şi sportul am avut o relaţie tensionată încă de la început. Deşi în fragedă pruncie promiteam să devin un copil normal ca energie şi vitalitate, repetatele încercări ale familiei mele de a mă învăţa şi altceva în afara mersului biped au dat greş de fiecare dată. Şi uite aşa am ajuns la vârsta maturităţii de râsul curcilor. Pentru că într-un acces de sinceritate pe care sper să nu-l regret, trebuie să vă spun că niciun sport nu s-a lipit de mine. Nada de nada.

Au încercat  ai mei, săracii, să mă înveţe să merg pe bicicletă. Eşec total. Am reuşit doar să ţip sănătos, să cad pe-o parte şi cel mai grav, să-i rup lui taică-miu unica pereche de pantaloni mişto adusă de la Paris, pe vremea lui Ceauşescu. Suficient pentru a pune capăt tentativelor de a fugări odrasla pe aleile Herăstrăului. O fi zis, săracu', că până la urmă o să învăţ şi singură, mai târziu. Ei bine, nu am învăţat şi deci nu ştiu să merg pe bicicletă.

Apoi, m-au dus la patinoar. Inutil să vă spun că iar am păţit-o. De data asta, mai serios.

Ziua mea de nume a fost eclipsată de ziua lui. Un el frumos, cu ochi albaştri, îmbrăcat de gală în costum de Spiderman. Îl cheamă Ion, are 6 ani, doi fraţi mai mici, un câine, o pisică, un hamster, doi verişori şi doi părinţi super zen care au avut puterea să-i facă petrecere, deşi mezinul familiei are abia 5 săptămâni.

Cum să nu te duci în vizită la un astfel de flăcău care, în plus, are şi un arsenal întreg de săbii de jucărie şi ştie să cânte şi la vioară? Cum să ratezi o petrecere unde poţi să joci nestingherit v-aţi ascunselea şi leapşa, unde eşti hrănit cu pizza şi unde bunica cicălitoare este pusă la punct fără drept de apel? Ziceţi şi voi, nu meritam eu să fiu eclipsată de un astfel de personaj? Culmea e că, deşi eram singura mamă de la petrecere - restul părinţilor şi-au lăsat copiii şi au plecat - eram, bineînţeles şi cea mai stresată. Astfel încât mi-am petrecut mare parte a timpului alergând-o pe fie-mea cu foehn-ul. O mişcare justificată în parte de claia de păr ud de pe capul Anei şi de altă parte de recenta sinuzită ce ne-a stricat sărbătorile. Ştiu că vă frământă întrebarea de ce naiba am rămas eu cu ochii pe Ana, în loc să fac şi eu ca ceilalţi părinţi normali la cap? Păi, având în vedere că Ionul din poveste locuieşte undeva, după Cora Pantelimon, odată ajunsă cu maşina cuiva care a trebuit să plece ulterior, nu am avut cu ce să mă întorc acasă la mine. Şi uite aşa, am ajuns să fiu unicul adult enervant cu excepţia bunicii pisăloage. Oricum, până şi ea şi-a spălat păcatele cu cel mai minunat tort diplomat pe care l-am mâncat -- ever. Cu kiwi şi căpşune şi o cremă bună rău.

După ce am plecat de la Ion pe la 16:00, după ce am ajuns acasă şi am încercat să o culc o juma de oră la mine în pat, după ce Ana nu a putut să adoarmă, după ce am dat-o jos din pat şi am trimis-o la joacă, după ce a jelit o oră de oboseală, am hotărât să-mi spăl totuşi păcatele de mamă control freak. Aşa că ieri, duminică, am fost împreună în oraş şi după ce s-a dat cu trotineta pe străduţe, după ce a cunoscut o pisică şi a vrut să plece cu ea, am mers la cofetărie, am ales un tort şi am chemat-o în vizită pe cea mai bună prietenă. A ei, of course! A venit şi cu mama din dotare şi în timp ce noi beam o bere şi fierbeam crenvurşti în bucătărie, fetele se jucau cu îmbrăcatul şi dezbrăcatul unor patrupede marca Ikea. Apropo, ştiaţi că mai nou puteţi cumpăra de la Ikea costumaşe pentru jucăriile de pluş? Am aflat şi noi aseară şi de atunci vreeeeem!

Încerc să mă gândesc la ceea ce mi-aş dori pentru mine şi doar pentru mine. Să fac o listă cu nimicuri din acelea muiereşti pe care să le primesc de ziua mea şi care să mă facă să bat din palme şi să tropăi din picioare.

Până acum mi-au venit în minte următoarele:
- sănătate pentru toată familia
- incisivi laterali superiori pentru fie-mea, care e ştirbă de prin octombrie
- zăpadă pentru dus copilul la schi
- învăţătoare bună pentru la toamnă
- petrecere reuşită de ziua soţului

O să încerc să nu înfulec toate fursecurile cu stafide făcute cadou de bonă, măcar să nu mă procopsesc cu un kilogram în plus.

În rest, vorba Anei, "la mulţi ani mie!" şi să vă trăiască şi vouă Ionii şi Ioanele de prin familie!

În ultima vreme, m-am tot lovit de diverse mame care se plângeau care mai de care de bebeluşii lor ţipători şi urlători ce declarau război somnului. Şi pentru că am fost şi eu mândra posesoare a unui astfel de exemplar, m-am gândit să vă povestesc un pic despre experienţa noastră în ale dormitului. Trebuie să vă spun încă de la început că a fost o experienţă tristă şi traumatizantă. Într-atât de traumatizantă, încât m-a făcut să ratez primul an din viaţa Anei. Efectiv, nu am reuşit să mă bucur de ea aşa cum ar fi meritat.

Până la 11 luni, Ana a refuzat să doarmă. Punct. O să vă întrebaţi cum a supravieţuit. Şi o să vă răspund cu toată sinceritatea că nici eu nu ştiu cum. A avut colici încă din primele două săptămâni de viaţă. Dureri crunte ce o făceau să se învineţească şi să tremure. Nu-i treceau decât dacă o ţineam cu burtica goală pe burta mea şi aşa reuşea să adoarmă vreun sfert de oră. După care, o luăm cu urletele de la capăt.

La noi la țară, Anul Nou a început cu mersul cu Plugușorul. Echipată cu trăistuță și multe pachete de șervețele, Ana a plecat la colindat cu prietenii de prin sat. Au dat roată pe la casele din vecini, pe ulița ce merge către biserica veche, pe cea dinspre gârlă, pe la casele celor câtorva bucureșteni care de obicei nu-i primesc și încuie porțile. Dar eu nu spun nimic, mai ales când copiii le-o prezintă rudelor din sat ca pe "prietena noastră mai mică".

Apoi, după prânz și 7 ml de Nurofen, am pornit-o iar pe uliță, de data asta cu sorcova. Am colindat cu lanterna după noi, că ne-a prins seara pe drum, și am fugit de cetele de mascați ce ieșeau prin sat să alunge spiritele rele ale anului vechi.

De dimineață, am fost cu "grâușorul", ăl' de l-a sădit bunica de Sf. Andrei și care aici, prin partea asta de Românie, se împarte oamenilor în prima zi a Noului An. A umplut trăistuța cu bănuți, covrigi, bomboane și mere. A primit chiar și un cozonac de la o femeie bătrână și singură și a plâns deznădăjduită când și-a scăpat mandarina muncită în țărână. A fost lătrată de câini, a fost fugărită de niște gâște, a mângâiat pisici, a dat nas în nas cu un cal scos la adăpat și în timp ce împărțea banii cu prietenii de prin vecini, le povestea cum e la Paris.

Apoi, în noaptea de Anul Nou, s-a culcat cuminte la ora 10 seara, răpusă de oboseală și de atâta colindat. Iar de la  fereastra de la ea din cameră, se vedea o puzderie de stele. Și printre ele, Carul Mare. Cu el a început Anul Nou la noi, la țară.

La Mulți Ani și vouă!