Ana se uită disperată când la mine, când la caietul de română.
- Am uitat ce am de făcut! spune şi buza de sus începe să-i tremure uşor.

Încă nu zic nimic şi aştept să văd ce propune. Dar ea tace şi lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji.
- Ce mă fac acum? se lamentează şi dă să izbucnească în plâns. N-am fost atentă şi acum nu pot să-mi fac tema şi Doamna o să se supere şi eu nu ştiu cum să fac!

Încerc să o îmbărbătez:
- Hai să-i dăm un telefon Marei şi să o întrebăm pe ea, zic.

E momentul în care Ana se prăbuşeşte. Plânge neconsolată şi tot ce reuşesc să înţeleg printre suspine este o frază pe care o repetă la nesfârşit:
- Nu pot mamiiii, că Doamna a zis că nu care cumva să ne întrebăm colegii că ei ne vor spune greşiiiiit şi eu nu vreauuu să o mint pe Doamna mea şi nu vreau nici să râdă ceilalţi de mine că nu am ştiut temaaa!

Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. De ce ar râde cineva de un copil uituc şi aiurit? De ce i-ar spune greşit intenţionat? Care părinte îşi educă odrasla să facă mişto de cei care au avut o zi mai proastă? Voi aţi face aşa ceva? Sunt sigură că nu! Tot aşa cum sunt sigură că şcoala asta românească ar trebui să înţeleagă că scopul ei este să educe şi nu să terorizeze, să ne înveţe copiii cum să se descurce, unde să caute soluţii şi cum să colaboreze între ei.

Nu înţeleg cum mama dracului nu face nimeni legătura între ce se întâmplă pe piaţa muncii din România şi ce se întâmplă în şcoli. Oare învăţătorii ăştia nu citesc şi ei tratate de psihologie, nu văd şi ei că în lumea civilizată (acolo unde confraţii lor care îşi permit să ameninţe pot fi daţi afară) copiii sunt încurajaţi de mici să gândească, să ştie unde să caute informaţii, să ajute, să se implice şi mai ales să nu râdă ca proştii atunci când un seamăn de-al lor are o problemă?

Nu Ana, nimeni nu o să râdă de tine. Sigur că ai greşit că nu ai fost atentă. Dar, important este să încerci să-ţi repari eroarea. Şi tu ai făcut-o. Şi Mara nu a râs de tine, ci te-a ajutat. Pentru că voi, dragele mele, trăiţi încă într-o lume civilizată construită de părinţi ca noi. O lume pe care ieri, doamna învăţătoare a încercat să o clatine. Nu se face aşa ceva, stimată doamnă! Nu cu un copil! Nu cu al meu!

Iată-ne ajunși și la ultima parte a povestirii "Cu copilul prin Viena". După ce am lălăit-o cu diverse informaţii despre mâncare, vreme, zbor şi cazare, să trecem şi la lucruri practice: ce naiba poţi face cu odrasla pe Strasse? Ca să nu pierdem vremea inutil, m-am gândit să vă fac un top al distracţiilor de care am avut noi parte.

Aşteptând mâncarea la Schnitzelwirt, împreună cu Druken

Locul VI

Pe ultimul loc se află, culmea, Morning Exercice de la Spanish Riding School. Numai numele sună super pompos şi totuşi e un fâs destul de mare şi de scump. Propriu-zis, dai 28 de euro per familie (doi adulţi şi un copchil) şi te uiţi la câţiva cai ce se învârt într-o sală frumoasă de la Hofburg pe muzică de Strauss. Caii sunt superbi, muzica şi ea, interiorul e minunat, dar învârteala durează două ore (noi am rezistat doar una) şi nu se întâmplă nimic. Cică s-ar întâmpla mai mult la performance-ul de mai pe seară, dar acolo biletele sunt absolut exagerat de scumpe. Adică ceva cam la o sută de euro de căciulă.

Locul V

Pe locul doi de la coadă a fost Schmetterlinghaus-ul din Burggarten. Sau, mai pe româneşte Casa cu Fluturi. Pe vremea mea (adică acum vreo zece ani), aici puteai vedea o mini-seră în care zburau nestingheriţi numeroşi fluturi mari şi multicolori, legănaţi de triluri de păsărici ce-şi fâlfâiau aripioarele pe la nasul vizitatorilor. Acum, keine păsărică, au rămas doar vreo 10 fluturi mari şi vii şi vreo 20 morţi, care şi-au dat ultima suflare lipiţi pe geamul ce dă spre grădină.

Locul IV

Locul patru o să vă surprindă, dar la noi a fost Parcul de distracţii de la Prater. E drept că fie-mea e cam fricoasă şi a rămas traumatizată de un mini montagne russe în care s-a dat cu ta-su. Habar nu am de ce s-a speriat, că era super benign, dar deh, ei nu i-a plăcut şi gata. I-a plăcut în schimb în Casa cu surprize unde s-a plimbat prin camera oglinzilor, a trecut pe podul mişcător, a intrat în încăperea cu pereţii strâmbi. In fine, de acolo a ieşit veselă nevoie mare. Ar mai fi vrut să călărească un ponei, dar ar fi trebuit să se descurce singură, fiindcă nu am văzut niciun însoţitor. În rest, erau multe case ale groazei şi multe drăcovenii pentru sinucigaşi.

Ne apropiem vertiginos de primele locuri în topul meu pentru 5 zile la Viena.

Da, ştiu: a trecut weekend-ul şi eu nu am mai dat pe aici, deşi aşa promisesem. Nu aruncaţi cu pietre, chiar am fost ocupată ba cu mama pe la care am trecut sâmbătă că deh, nu apucase să vină la aeroport, ba cu naşul nostru care ne-a chemat la un grătar la el, la ţară. Adevărul e că nimic nu e mai minunat pentru un copil decât să-l ţii o zi întreagă într-o curte cu doi câini şi trei copii, cu tort de fructe şi prăjitură cu glazură.

Apropo de de-ale gurii, v-am rămas datoare cu poveşti despre ce şi unde am mâncat prin Viena. Din acest punct de vedere, capitala fostului imperiu e super child friendly. Adică dă-i unui plod un şniţel uriaş cu cartofi prăjiţi şi fericirea-i gata. Ce trebuie însă să ştiţi înainte de a vă avânta în restaurantele lor este că austriecii ăştia fac o diferenţă uriaşă între şniţelul de porc şi cel de viţel. O diferenţă cam de 7 euro. Noi n-am ştiut şi în prima seară am cerut senini un wiener şniţel, fără să precizăm patrupedul din care vrem să fie preparat. Aşa că au ales ei pentru noi şi ghiciţi spre ce carne s-au orientat? Aşa că am mâncat cu noduri, bodogănind şi înjurând, dar ne-am învăţat lecţia.

Aşadar, zilele următoare am găsit, la recomandarea unor băieţi deştepţi de pe TripAdvisor, un local intim şi central, recunoscut pentru porţiile uriaşe la preţuri mici. Iniţial am cerut două porţii normale şi una pentru kinder. S-a uitat chelnerul cam lung, ne-a măsurat de sus în jos şi de jos în sus, a clătinat din cap şi ne-a întrebat dacă suntem siguri. E prea mult? zic. Mult prea mult! zice. OK, rectificăm: două porţii de adult la trei farfurii. Când au venit, nu au avut loc pe masă. Fiecare porţie cuprindea două hălci de carne făcute pane, plus un castron de cartofi prăjiţi de căciulă. În zadar ne-am luptat cu şniţelul vreo oră, nu am biruit decât o porţie toţi trei. Pe cealaltă am luat-o la pachet şi am folosit-o drept cină. A doua zi, am schimbat cererea: o porţie de adult şi una de copil. De data asta, ne-a rămas doar jumătate din porţia de copil, echivalentul unui şniţel din restaurantele româneşti.

Şi dacă tot vorbim de restaurante, vreau să dărâm un mit. E vorba de celebrul Centimeter de care vorbeşte tot gugălul. Restaurantul e fain, meniul super marfă (mai ales cârnaţii la metru şi bruschetele cu 4 tipuri de brânză băgate la cuptor -- noi am mâncat altceva, dar am tras cu ochiul la masa vecină), ca preţuri e rezonabil, dar... dar... pute! Adică pute rău la ei a fum de ţigară (în condiţiile în care noi suntem fumători, dar era imposibil să vrei să mai faci şi tu fum înăuntru) şi a ceapă prăjită. Atât de rău miroase a ceapă încât odată întorşi în apartament am fost nevoiţi să ne lăsăm hainele afară pe balcon, să-mi spăl sutienul în chiuvetă şi copilul pe cap. Dacă vreţi totuşi să mâncaţi la ei, aşteptaţi să se facă vară şi să-şi deschidă terasa. De stat la terasă, am reuşit doar într-o seară ceva mai călduroasă, când am vrut să omenim copila cu o prăjitură la o cafenea de la poalele Stephansdomului. Prăjitura bună, ciocolata caldă la fel, chelnerul acru şi zgomotul de fond infernal: în loc de clopote, se auzeau urletele belicoase ale unei găşti cu steaguri ce ţipa Allah Akbar chiar pe lângă noi.

Ce ar mai fi de spus despre haleala vieneză? Să vă zic de pildă că Anei i-au plăcut la nebunie wurstii de la gheretele de pe stradă, d-ăia fripţi, serviţi pe carton cu o chiflă şi muştar. Nouă ne-a plăcut ciolanul de porc la rotisor cu hrean de care am beneficiat la un restaurant din Prater. Bun tare şi deloc scump: 12 euro un kg de carne.

Mai ieftin se poate mânca prin restaurantele italieneşti. Pizza bună şi uriaşă cam la 8 euro bucata; pastele, în schimb, cam din conservă, mai ales dacă ştiţi cam cum ar trebui să fie la mama lor acasă. Cu Apfelstrudelul ne-am luat ţeapă. I-am luat Anei unul la Centimeter şi n-avea niciun haz. Era exact un foietaj decongelat ad hoc, cu nişte mere rase vârâte pe grabă şi un spârc de frişcă. Aşa că pentru prăjituri ori vă duceţi la o cafetărie prin centru, ori, mai ieftin, cumpăraţi de la brutării.

Încă un sfat: atenţie la sucurile de fructe pentru cei mici. E drept că noi cu germana nu stăm prea bine, aşa că am dat din cap a aprobare atunci când un chelner m-a întrebat dacă vreau pentru fie-mea suc natural. Copila ceruse de mere. Eu am spus doar să nu fie rece. El a înţeles să-mi aducă două mere stoarse într-un pahar pe care l-a băgat la microunde. Rezultatul a fost o super indigestie cu frisoane şi febră care, din fericire, a cedat la a doua doză de Sumetrolim.

Mâine povestim despre ce am văzut şi ce am ratat. Pun şi poze!

P.S. Uitasem ce nasol e să te scoli dimineaţa la 6h30!

Păi nu e şi ar fi trebuit să ştiu şi eu asta. Iar dacă adaugăm şi vorba aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă, atunci era evident că după noiembriele călduros de anul trecut de la Paris, ăsta vienez va fi friguros, noros, ploios şi morocănos. Şi aşa a şi fost. Iar zicerea cum că Viena e frumoasă, indiferent de anotimp, e o abureală. Nu e nimic fain în a te plimba pe străzi cu capul în pământ, cu vântul în faţă, cu umbrela ţinută drept pavăză, trăgând după tine un copil ce miorlăie că îl dor picioarele.

Acum că am stabilit cam cum a fost starea de spirit în acest city break, să o luăm cu începutul. Primo: dacă vreţi să zburaţi la Viena, Austrian-ul e cea mai bună variantă. Luate din timp, cu red ticket, biletele noastre au fost nici 200 de euro în total. Avantajul faţă de o campanie low cost a fost că noi am zburat după cum scria pe bilet, lăsându-i în urmă pe cei de la Fly Niki care aveau probleme cu avionul şi au rămas blocaţi pe aeroport nu se ştie cât.

În ceea ce priveşte cazarea, noi am ales rezervarea de pe wimdu. V-am mai povestit despre ei, acum pot doar să vă spun că a fost cea mai fericită variantă. Vorba cântecului am avut di tăte: dormitor cu pat dublu, canapea extensibilă în sufragerie, chicinetă echipată (inclusiv toaster, filtru pentru cafea, microunde, aragaz, frigider), un balcon numai bun de băut cafeaua, DVD player. Blocul era în buricul târgului, la 2 minute de staţia de metrou, la 1 minut de super marketuri şi vis-a-vis de o pizzerie cu bucătar napolitan şi chelneriţă veselă (în general ăştia de prin fostul imperiu sunt mai serioşi şi mai puțin zâmbitori).

Ia să vedem ce avem până acum: bilete de avion faine, cazare super şi vreme proastă. La toate astea se adaugă şi faptul că multe chestii turistice sunt, fie în aer liber şi deci impracticabile sub ploaie, fie închise începând cu 1 noiembrie. Spre exemplu, turul Schonbrunn-ului destinat copiilor (unde cei mici sunt invitaţi să se îmbrace în costume de epocă şi să înveţe despre eticheta de la Curte) se închisese cu o zi înainte să ajungem noi, tot aşa cum erau închise şi grădinile şi labirintul de la Palat sau Casa Strudelului vienez unde copiii erau învăţaţi să prepare ei înşişi faimoasa prăjitură cu mere. Şi apropo de apfelstrudel, Anei nu i-a plăcut. S-a plimbat cu linguriţa un pic prin el şi a decretat că cel de la cofetăria noastră din colţ e mai bun.

De plimbat prin Viena, merită să o faci per pedes. Asta dacă e frumos afară.  Dar cum nu a fost cazul, ne-am echipat cu multe pass-uri de călătorie ce s-au dovedit în final prea multe şi mai ales inutile. Nu are rost să pierd timpul povestindu-vă despre transportul vienez, găsiţi peste tot informaţii. Şi naturlch că merge brici. Metroul vine când scrie, se duce unde spune, nu întârzie, nu se strică şi costă cam 2 euro o călătorie. Ce merită spus este faptul că, în weekend, copiii sub 15 ani călătoresc gratuit. Eu ştiam că doar duminica e chestia asta, dar se pare că e vorba de absolut tot weekend-ul. În plus, există un abonament numit Viena Card la 20 de euro de căciulă cu care poți merge 72 de ore cu toate mijloacele de transport, cu care ai și niscaiva discount- uri la muzee şi concerte şi cu care poţi plimba gratuit copilul. Problema e că noi nu am ajuns să-l folosim la capacitate maximă din motive de noiembrie ploios şi atracţii închise şi deci, cred că ieşeam mai ieftin cu un abonament simplu pentru 3 zile, fără cupoane de reducere la fel de fel de trăznăi.

Cam asta ar fi pentru început. Sigur că există şi o continuare cu ce am văzut şi alta cu ce, unde şi cât am mâncat, sigur că avem şi ceva poze, dar mai am două zile de stat acasă şi trebuie să mi le umplu cumva.  Staţi pe aproape!

Ne-am întors. Să tot fie vreo două ore de când am intrat în casă, ne-am repezit la frigider, am scos borcanul de zacuscă de la mama şi l-am golit pe jumătate.

Ştiu că vreţi să vă povestesc cum a fost, ce am făcut, pe unde am umblat. Dar sângele meu ardelenesc, moştenire de la mama, mă face să nu mă grăbesc prea tare. Staţi şi voi un pic să-mi trag sufletul, să şed un pic, să-mi desfac valiza şi abia apoi ne apucam de spus poveşti, că avem ce depăna.

Vă aştept mâine!

P.S: Mi-am luat pardesiu! (trebuia să vă spun, nu puteam să mai ţin în mine până mâine)

În timp ce tot Internetul a vuit de povestea cu învăţătoarea nebună şi sadică, a noastră a început să devină pe zi ce trece mai de gaşcă. Ieri a făcut prima glumă în timpul orei, iar azi s-a întrecut pe sine. A organizat petrecere de Halloween şi de sfârşit de octombrie. Cică s-ar fi vorbit cu o mamă din comitetul de părinţi (Doamne, ce-mi place formularea asta!) şi împreună au decis să le facă copiilor o surpriză- prăjituri, sucuri, muzică şi măşti.

Acum, poate că sunt eu cârcotaşă de felul meu, dar ideea asta mi s-a părut super faină!
În orice caz, de când doamna Veronica Bereandă a făcut ocolul Netului, blogosferei şi canalelor de ştiri cu ale sale ameninţări şi vorbe de duh, parcă s-a schimbat ceva în atitudinea tuturor învăţătorilor. Îmi imaginez cum au fost cu toţii chemaţi în biroul directorului unde, pe un ton grav, au fost anunţaţi să aibă grijă ce fac şi ce spun că rahaţii ăştia de intelectuali şi-au cam luat nasul la purtare şi încep să se revolte. Şi bine fac! Fiindcă noi azi am avut petrecere!

Vacanţă plăcută vă urez! Dacă pot, dau de veste şi zilele viitoare. Dacă nu, ne auzim weekendul viitor cu poveşti din Österreich. Mă rog, doar din Viena, dar îmi place cum sună!

Ieri vă întrebam pe voi ce faceţi cu Halloweenul de anul ăsta. Azi vă spun ce vom face noi. Personal, manifestările comico- morbide ale acestei sărbători mă lasă destul de rece. Ca şi faza cu scobitul dovlecilor şi cu costumatul copilului. Dar, vorba aia, dacă e ordin cu plăcere şi cum pentru Ana orice ocazie de-a se învârti de o distracţie e binevenită, atunci m-am conformat şi i-am făcut program. E drept că e la o zi după Halloweenul propriu-zis, dar important e că avem ştrudel cu dovleac, suc de portocale şi pe vecina Mara care ne va primi diseară la ea. Şi acolo are o cameră cu un pat suspendat şi sub pat, un maldăr de cutii pline ochi cu jucării. Şi ce bine că mergem noi la ea şi că nu am de strâns după ce se termină cu Halloweenul ăsta!

Şi pentru că şcoala românească se vrea cool şi prietenă cu toţi cei ce doresc să-şi facă reclamă prin intermediul ei, iată că fie-mea a primit ieri, în clasă, o invitaţie la un bal de Halloween organizat de cei de la Shakespeare School. Petrecerea e gratuită şi e doar pentru copiii ce nu merg la cursurile lor de limbi străine! Dar care poate vor vrea să meargă după ce se vor juca de-a vampirul prin sediul lor din Dorobanţi!

Noi nu vrem, pentru că plecăm. Am anunţat şi odrasla despre felul în care ne-am gândit noi să-i omorâm timpul pe strasse. A sunat cam aşa:
- Mâncăm strudele cu mere şi cremă de vanilie
- Băgăm sniţele şi beri (pentru noi) şi apfelsaft pentru ea
- Dăm o raită la Zoo şi prin centru
- Mergem la Spanish Riding School să vedem lipiţanii
- Şi ne căutăm ghete de iarnă

Dacă aveţi alte sugestii, turnaţi aici. Orice idee e binevenită! Sâmbătă decolăm!