Se dă una bucată copil. Sau mai multe, după caz; numărul lor nu va schimba datele problemei mele. Și anume cum facem să-i ajutăm pe cei mici ca atunci când devin puțin mai mari să poată și ei să câștige un ban cinstit.... Ce faceți acolo? De ce nu spuneți nimic? Păi nu, voi trebuie să răspundeți, că eu nu știu răspunsul. Eu sunt aia care întreb. Pentru că de la o vreme, fie-mea ar dori și ea să-și poată strânge niște bani de buzunar fără să fie tot timpul la mila noastră.
O soluție ar fi alocația. Puțină, cât e ea acolo, tot ar fi mai mult decât nimic. Doar că noi, în egoismul nostru părintesc, am decis să o strângem într-un depozit și așadar la aia nu se umblă. Am auzit apoi de părinți care răsplătesc cu bani eforturile intelectuale ale copiilor. Nu neapărat leul și fb-ul, dar hai cu mama la un concurs la matematică, hai și 10 lei la pușculiță. Mai bagi și un opțional de șah, mai dau și eu cinci lei. Și tot așa, pe principiul că actuala generație nu e dispusă să miște un deget dacă nu vede recompensa imediată. Fără să încerc să critic (am zis că încerc, nu și că reușesc, de acord?), o să spun că niciodată nu voi fi dispusă să-i dau Anei mele bani să-și facă datoria sau să o mituiesc pentru a face sau nu a face anumite lucruri. Din cauza asta nu sunt de acord să-i dau bani ca să facă treburi în casă. Chiar dacă ajutorul ei este real atunci când strânge masa sau spală vasele, nu cred că Ana ar trebui să aibă un statut aparte față de noi, ceilalți membri ai familiei, doar pentru că este mică. Și cum pe mine nu mă plătește nimeni să duc gunoiul sau să fac piața, nu văd de ce pe ea ar plăti-o cineva. Până la urmă, asta se întâmplă în orice familie: se împart responsabilitățile. Căci altfel, cred eu, există riscul ca cel mic, odată ajuns ceva mai mare, să nu mai dorească să miște un deget până nu e plătit.
Problema este că dacă nu-i dai alocația și nici nu-i recompensezi financiar ajutorul oferit prin casă, cum faci să-i oferi totuși celui mic posibilitatea să câștige un bănuț? Ana s-a gândit că ar fi dispusă să facă lucruri pe care ulterior, ar putea să le vândă. De exemplu, limonadă. Acum vreo trei veri, fiind ea la țară și plictisindu-se de moarte într-o curte prea mare pentru un singur copil, s-a gândit să-și deschidă o tonetă cu limonadă. Un leu paharul. Din păcate demersul nu a avut succesul sperat, copiii din sat preferând să-și păstreze bănuțul și să bea apă din fântână. Dar ideea Anei mi s-a părut foarte bună și până în clipa de față, cred că din punct de vedere etic, este cel mai corect demers. Să încurajăm copilul să facă ceva creativ care să-i poată aduce în mod real satisfacție. Chit că ajungem noi, părinții, să-i cumpărăm operele. Ana a avut o perioadă când făcea brățări. Culmea este că din propria ei inițiativă s-a apucat să se joace „de-a magazinul” în parc împreună cu o prietenă și a câștigat un leu pe o brățară. A fost o ocazie nu doar să-și vadă munca răsplătită, dar să învețe și câte ceva despre comerț. De exemplu: cum să-ți atragi clienții. Singură a observat că ideal este să atragă către magazin fetițe însoțite de bunici pentru că ele întotdeauna sunt mai dispuse să cedeze la hachițele celor mici, spre deosebire de bone care pot spune „eu n-am bani, cere-i lu' mama” sau mamelor care sunt mult mai rezistente la lacrimile ce se înnoadă în barbă. Pe de altă parte, din experiența magazinului din parc a învățat, pe propria piele, că atunci când vinzi un produs cu un preț care nu acoperă nici pe departe cheltuielile cu materialele, afacerea riscă să se prăbușească. Așadar, a doua zi, magazinul a intrat în faliment. Dacă vă întrebați cine a câștigat leul – Ana sau prietena – aflați că l-au împărțit frățește.
Până acum doi ani, mare parte din banii de buzunar ai Anei proveneau de la Sorcovă și Plugușor. Cum sărbătorile de iarnă ni le făceam la țară, satul era destul de mare pentru a permite unui pui de om plecat în zori să colinde suficient de multe case încât să strângă o sumă frumușică menită a-i oferi din când în când posibilitatea de a-și putea cumpăra singură câte ceva. Inevitabil însă, de pe la nouă ani, Ana a început să se jeneze să mai zbiere de nebună, pe la porțile din sat, câte un „aho, aho, copii și frați”, chiar dacă pentru asta și-ar fi văzut finanțele asigurate. În consecință, am tăiat de pe listă și aceasta sursă de venit.
Iată-ne ajunși și în prezent. Când banii de buzunar ai Anei sunt dați de noi, din când în când, fără niciun fel de legătură cu nimic, ci pur și simplu pe principiul „ia mă, să ai și tu de-un suc!” O fi bine, n-o fi bine, habar nu am. Referitor la sumele pe care i le dăm, ele variază între câțiva lei rămași rest de pe la pâine și 50 de lei pe care i-am dat o dată când tocmai ce primisem o primă și m-am simțit generoasă. Din păcate, sentimentul pe care i-l dăm este că se află la cheremul nostru și deci nu poate controla nimic, nu poate planifica și nici nu poate face mai mult decât să ne ceară și să spere. Ceea ce nu e tocmai corect. Mai ales că, din fericire, ea știe foarte bine să-și drămuiască banii și să și-i țină atunci când își dorește ceva. Până acum sunt chiar mândră de ce și-a cumpărat și de cum a știut să-i economisească Mai mult, am fost extrem de emoționată când de Crăciun și-a folosit practic toți bănuții să ne cumpere nouă cadouri.
Am remarcat că în străinătate,
psihologii recomandă părinților să nu se grăbească să le dea celor mici bani de buzunar înainte ca aceștia să învețe să numere. Pentru că demersul e inutil. Însă, odată cu intrarea la școală, este bine, spun ei, să li se ofere copiilor niște sume fixe pe săptămână care să crească odată cu vârsta și care să fie stabilite în funcție de veniturile părinților. Iată și ce sume se vehiculează – e drept, asta în cazul copiilor francezi: între 2 și 5 euro pe săptămână pentru copii între 7 și 10 ani, 25 de euro la fiecare două săptămâni pentru cei de 11 ani (hai, Ana, că te scoți!) și 35 de euro pe lună pentru cei de peste 14 ani.
Așadar, voi ce părere aveți? Voi cum procedați cu ai voștri? Și ei ce zic, sunt mulțumiți?