- Știiii, din păcate eu nu pot să mă duc azi în parc.
Te uiți pe geam: ditamai soarele. Te uiți la ceas: bona e încă pe tură. Recapitulezi lecțiile în cap: toate făcute. Și atunci?
- Și de ce, mă rog?
- Păăăăi, prietenele mele au ieșit singure în parc și deci nu e niciun adult cu ele cu care să pot rămâne și eu.
O mică parenteză: ca să nu țin doamna bonă peste program, înțelegerea era să scoată junioarea la plimbare și când i se termina tura să o lase cu vreunul din părinții prietenelor până ajungeam eu sau consortul să o recupereze.
Dar să revenim la copila miorlăită de la capătul firului care, dacă nu v-ați prins, tocmai îmi cere să o las practic să se ducă singură în parc, cu prietenele. Parcul e aproape de casă. Mă rog, implică și două traversări, nu foarte mari, dar nici foarte mici, pe zebră, fără semafor. Apoi, mai e și vârsta. Unsprezece ani. O fi bine, nu o fi bine? O fi suficient să iasă singură în parc? O fi rău să o las? O fi nedrept să nu o las? O fi necesar să mă enervez? O fi aiurea să refuz? O fi corect să accept?
Cam așa mă gândeam eu cât Ana aștepta verdictul cu sufletul mai să-i iasă din piept. Parcă o și vedeam cu degetele încrucișate și cu limba cruce în cerul gurii. Așa că am decis să zic da.
- Hai, du-te și tu cu ele. Dar să rămâneți împreună. Și ia-ți telefonul la tine (altă bucurie), să pot da de tine.
 |
O oră mai târziu, sună copila:
- Mamaaa, fetele vor să plecăm din parc și să dăm o tură cu skate-urile pe străduțele din jurul casei. Poooot să mă duc și eu?
Doamne, nu se mai termină provocările pe ziua de azi?! Mă rog, străduțele sunt mărunțele, cu mașini puține. Dar parcă parcul era mai sigur. Doar că acum ce să-i zic? Nu te duce? Mai ales că a fost foarte responsabilă că s-a gândit să mă sune și să ceară voie. Nu vreau ca ea să fie ceapecarenuolasămama, aia de care se râde sau care e compătimită tot timpul că trebuie să plece acasă când toți ceilalți se duc să se distreze. Nu, clar nu vreau să fiu mamă din aia.
- Poți, dar ai grijă la mașini. Și te rog la șapte jumătate să fii acasă, că mai ai o poezie de învățat pentru școală!
La șapte jumătate era acasă. Roșie de emoție și de încântare, cu skate-ul la subraț și ochii strălucind de bucuria primei ei ieșiri doar cu fetele. Prevăd că tocmai am deschis un nou capitol și mă întreb dacă o fi bine, nu o fi bine? Voi ce ziceți?
5 comentarii:
Eu zic ca e foarte bine, aveti motive sa fiti mandri de ea! Este o etapa care va aduce, probabil, si griji insa este, de la un moment dat incolo, e firesc sa incerce sa devina din ce in ce mai independenti. Iar daca pana acum ati invatat-o sa fie precauta si sa respecte regulile de siguranta (putini copii poarta echipament de protectie), nu aveti motiv sa nu-i acordati incredere.
Suntem cu putin in urma voastra (juniorul implineste 10 ani in septembrie), am impresia ca povestesti chestii prin care vom trece si noi in curand. Deocamdata, (inca) ne distram impreuna :)
http://unblogmaremic.blogspot.de/2016/06/de-la-mic-la-mare.html
nu este bine nici bine, nici rau! ai facut exact ceea ce trebuia sa faci in contextul dat. nu exista alternativa. a-i creste aratandu-le incredere este cel mai bun lucru pe care il putem face pentru ei.
stiu, nimeni nu ma crede, insa asta este realitatea: nu am stat sa facem lectii cu Mara nici macar 5 minute in 12 ani de scoala si nu i-am verificat niciodata (dar literalmente niciodata!) temele. i-am spus ca avem incredere in ea, insa ca odata aceasta incredere inselata, schimbam coordonatele colaborarii :) nu stiu daca am procedat corect, insa un lucru este cert: a absolvit liceul in primii 5 din generatie, a fost admisa la glasgow school of art inainte de a sustine examenul de bac, iar peste fix 8 zile absolva aceasta facultate cu brio.
sigur, un anumit grad de control trebuie sa existe, mai ales la varsta teriblismelor si mai ales in ceea ce priveste anturajul. in rest, cred ca este bine sa isi traiasca excesele in adolescenta si prima tinerete decat sa risti sa le traiasca, ca defulari, la varsta matura. si atentie: vorbeste un tata de fata!
acum astept sa se ia lumea de mine, mai ales parintii tineri, care sunt toba de cursuri si simpozioane de parenting, insa care nu au habar cum sa reactioneze daca le cade plodul de pe trotineta.
Esti o curajoasa :) Apropo de afirmatia pregatitoare care duce la o rugaminte de care tre sa te prinzi tu (gen: nu ma pot duce in parc), eu le detest! Aceeasi strategie o aplica si Eliza si nu reusesc s-o dezvat. Eu sunt pe principiul "spune ce ai de spus si mai vedem noi". Ma dispera inconjururile, mai rau ma enervez.
Parare mea este ca a procedat foarte okey!
Trimiteți un comentariu