Se așeză pe scaun, la coafor și, cât femeia aia mărunțică își plimba degetele prin părul ei despletit, își zâmbi singură, în oglindă. De fapt nu-și zâmbea ei, celei de acum, ci celei ce urma să apară acolo, în fața ei, pe măsură ce mâinile alea cu unghii roz sidefat, tundeau, vopseau, întorceau cu peria, purtându-se cu părul ei de parcă ar fi fost viu. Iar ea...ea zâmbea cu siguranța femeilor care se știu frumoase și pentru care mersul la coafor e mai degrabă o chestiune de educație și de stimă de sine decât o încercare disperată și costisitoare de a fi altcineva, chiar și pentru o zi sau două, până când părul ar fi început să se îngrașe și să redevină lucios, cerându-se spălat. Din fericire, ea nu făcea parte din categoria aia, a amărâtelor ălora dispuse să facă orice pentru un pic de admirație și de ce nu, de sex - că, să fim serioși, dacă nu era pentru vreun botez sau vreo nuntă, mersul la coafor era sigur despre asta, un fel de girofar menit să facă lumină în dormitor.

Din fericire, nu era și cazul ei. La ea în dormitor, întunericul era împrăștiat în particule mici, aproape imponderabile, de o veioză cu abajur verde ars, cu picior din fier forjat ce se răsucea armonios, dând obiectului acel aer vintage care Corinei îi plăcea atât de tare. In fața patului, un dulap imens, Biedermeier, se lăfăia pe un perete întreg, lăsând din când în când, în toiul nopții, să scape câte un zgomot, de parcă s-ar fi întors de pe o parte pe alta. Sprijinită de dulap, o oglindă ovală, cu ramă albă, moștenire de familie. Ii plăcea să dea ochii cu ea de fiecare dată când intra în cameră, de parcă avea nevoie să se vadă ca să știe că e acolo. La fel și acum. Cât mâinile alea i se plimbau prin păr, ea rămăsese cu ochii lipiți de oglindă, așteptându-se. Frumoasă era de când se știa, ceea ce făcea ca-n cazul ei, mersul la coafor să fie doar o chestiune de mândrie și de imagine - aia a mamei și a bunicii cu care crescuse în casă încă de mică și care și acum, la treizeci și ceva de ani ai ei, i se adresau tot cu "draga noastră dragă" și care nu înțelegeau de ce ar fi trebuit să bată la ușa camerei ei, că doar nu mai ești cu Radu. Tată nu avea. Nu avusese niciodată, ceea ce o făcuse pe mă-sa să se simtă specială, iar pe ea, să se simtă într-un fel pe care nu-l putea defini și nici nu încerca. Avea însă trei rinichi și prefera să vorbească despre ei de fiecare dată când discuția ajungea la bărbați.

..... va continua

                                                       credit foto Arthur Edelman

Iar scrii despre mine? Parcă te aud, deși vocea îți rămâne acolo, pe dinăuntru, zbătându-se cumva în privire, ca o pasăre închisă în spatele irisului. Vorbești cu ochii. De la o vreme, cam așa am ajuns să ne vorbim. Poate-i mai bine, cu ochii vocea nu o ia niciodată-n sus, nu riscă să ajungă un fel de val uriaș care să cadă peste celălalt.

Tu ești celălalt. Dintotdeauna așa a fost. Chiar și când nu erai, mintea mea te imagina. Oare cum o să fie? Oare ce culoare de ochi și de păr o să aibă? Oare o să-i placă să danseze? Să cânte la vioară? Chiar și atunci când nu existai, chiar și atunci, tot fată erai. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că eu niciodată nu mi-am dorit să fiu băiat. Si nici să am unul. Deşi îi găsisem şi nume. Dar nu voiam. Mi-era frică. Eu nu ştiu să iubesc băieții şi altfel decât îndrăgostindu-mă. Niciodată n-am ştiut să iubesc aşa, pur şi simplu. Eu vreau să am. Să fie al meu. Să fie ca mine. Băieții nu stau. Sau, poate stau, dacă le-o ceri. Nu ceream.

Țin minte că odată am primit o păpușă care avea un biberon minuscul cu care îi puteai turna apă-n gură și o oliță unde să facă pipi. Doar că avea puță, păpușica mea. Și costumaș bleu. Am luat o foarfecă și am încercat să tai chestia aia care mă făcea să nu pot s-o țin în brațe, penisul ăla minuscul, de plastic, care crescuse acolo ca o dezamăgire. Păpușa nu semăna cu mine. Era urâtă. Exact asta am simțit, uitându-mă la ea cum rămăsese acolo, lângă cutie, dezbrăcată și cu părul scurt.

Când eram eu mică, femeile trebuiau să aibă trei calități ca să-mi placă de ele: să aibă copii, părul lung și-un câine. Neapărat toate trei. Eu te am pe tine. Și nu, nu mai insista, nu o să iau câine pentru că, știi și tu, e greu de îngrijit. De fapt, nu e greu, e doar că n-am chef. Poftim, am spus-o! N-am chef, dar mi-e frică să o zic așa, pur și simplu.  Pentru că la capătul lesei voi fi eu, înțelegi? Şi nu vreau. Acum te-ai supărat, nu, nu zici nimic, doar te uiți la mine cu privirea aia albastră care vorbește mai tare decât crezi tu. Mi-am dorit să ai ochii albaștri, știai? Ca ai mei. Mi-am dorit să semeni cu mine. Semeni.

Cel mai  greu când te superi e că nu știu ce să fac cu supărarea ta. Nu pot să o las acolo, de parcă ar fi un animal mort care zace la picioarele mele. Și atunci mă supăr și eu. Pe mine. Dac-ai ști ce groaznic e să te superi pe tine! Nimic nu mai este suficient de puternic ca să te împace. Și rămâi așa, cu negrul ăla pe dinăuntru, și te agăți de ceilalți, fără cuvinte, și aștepți. Și al naibii să fie, dar tare mai suntem răbdători când e de vorba să ne supărăm pe noi!

Mi-aduc aminte o zi. A fost demult. Tu nu mai știi. Erai mică, tare mică și nu voiai să te culci. Și eu nu voiam să accept că poți face și ce vrei tu, nu doar ce voiam eu. Nu puteam. Cu tine trează, eu nu reușeam să fiu decât mama ta. Și habar n-am de ce, dar în ziua aia, am simțit dintr-o dată, o nevoie oribilă să fiu și altcineva. Nu doar mama ta. Și am țipat la tine și tu ai început să urli și mai tare. Și eu am mai țipat o dată culcă-te, culcă-te acum!, și tu urlai și urlai și apoi ți-am dat o palmă. Poc! Așa s-a auzit.  Și s-a făcut negru. Nu în jur. Ci în ochii tăi. De parcă cu palma mea am șters tot

albastrul care era acolo și am lăsat un hău.

Te-ai uitat la mine cu o privire de orb. Atât. Mama de care ți-era frică. Asta devenisem. Nu pentru tine. Tu ai plâns un pic, apoi te-ai culcat. Pentru mine. Aș fi vrut s-o sun pe mama și să pot să-i spun: mami, am făcut o prostie, ajută-mă! Schimbă-mă, vino! Fii tu mama! Şi a ei! Eu nu ştiu să fiu! Doar că asta ar fi însemnat că ea e mai bună ca mine. Ea oricum era mai bună. Dar nu i-o spusesem. Mamelor nu trebuie să le spui că sunt cele mai bune pentru că atunci nu mai rămâne nimic pentru tine. Şi asta e teribil. Dar şi tu ai zis asta despre ea, mai știi? Bunica e minunată, așa ai zis când ne-am certat acum câteva luni și eu m-am uitat la tine și am tăcut, deși să știi că bunica n-a avut niciodată părul lung și nici câine. Niciodată. Și să știi că și bunica mi-a tras, odată, o palmă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ea îmi tot povestește. Habar n-am de ce îmi tot povestește. Uită atât de multe lucruri, dar povestea asta se tot ține de mintea ei și mi-o tot arată ca pe o bubă care nu vrea să facă coajă. Iar eu habar n-am ce-aș putea să-i spun și atunci nu-i spun nimic. Nici tu nu zici nimic. Doar din când în când, albastrul din ochii tăi pare că se înnegrește, se întunecă cumva, de parcă o mână nevăzută ți s-ar așeza pe față, acoperind-o cu totul. Sau poate mi se pare. Poate e doar o umbră. Poate așa vine creșterea, cu umbre.

Gata. Nu mai scriu despre tine. Știu, n-ai zis nimic, nici măcar să mă opresc și nici eu nu sunt destul de curajoasă ca să zic ceva. Niciodată n-am fost. Aşa am tăcut şi-atunci. Niciun cuvânt. Nici măcar stop. In ziua aia, m-am închis în baie, m-am așezat pe capacul de la toaletă și am decis ca din secunda în care te vei scula și mă vei chema la tine, dacă mai voiai să mă chemi, eu să devin cea mai minunată mamă din lume. Cea mai bună, cea mai blândă, cea mai înțelegătoare, cea mai cea mai. Apoi am tras apa la veceu de câteva ori și am așteptat. Când m-ai chemat, păreai deja mare. Așa par oamenii de care ne e frică. 

Din ziua aia ai început să crești foarte repede, de parcă palma mea a apăsat o accelerație. De parcă lumea fugea cumva și eu îmi pierdeam răsuflarea, tot chinuindu-mă să țin pasul. Nu îndrăzneam să-ți spun să mă aștepți și pe mine, nu îndrăzneam să mai spun nimic. In timpul ăsta, tu erai din ce în ce mai mare, iar părul tău din ce în ce mai lung. Iar într-o zi, poate o să-ți iei şi-un câine. Să te apere. De tot ce nu pot eu.

                Foto credit Svetlana Pochatun

O văzu de cum se urcase cu cele două sacoșe în stație, la Moșilor. Deocamdată însă, nu putea face nimic. Scaunul din fața fetei era liber și degeaba căută cu privirea vreo urmă de murdărie sau de udătură, plasticul era doar un pic zgâriat, așa că se așeză cu un e-heee prelung și așteptă. Iar asta știa cum se face. Avea antrenament, cum zicea mătușă-sa de la Orăștie care și-a petrecut viața așteptând ba un bărbat, ba pensia. Chiar, ar trebui să-i mai dea un telefon și ăleia, că așa e creștinește, își spune și se gândi că dacă ea ar fi Dumnezeu, sigur ar durea-o în cur de o babă proastă care locuiește undeva, prin România. Se hotărâ să n-o mai sune, că și-așa nu avea ce să-i zică. De la o vârstă-ncolo, nu prea mai e mare lucru de spus.  În plus, nici măcar nu e mătușă-sa bună, e d-asta prin alianță și mai e și surdă. Ia mai dă-o naibii, zise și se întoarse un pic, către fată, de parcă ar fi vrut să se asigure că e tot acolo. Iși trecu dosul palmei peste gură și rămase cu ochii lipiți pe ușile care se desfăceau și se închideau la intervale regulate, ca niște valve uriașe și murdare. 

Atunci a zărit-o. Blondă, cu părul rar și lipit de transpirație și cu o privire ușor hăituită de parcă se afla acolo ca să scape. La fix, și-a zis Cornelia și un zâmbet triumfător i-a traversat fața. 

- Doamna cu copilul, a țipat ea peste capetele tuturor, doamna cu copilul, veniți aici, că vă lasă fata!

Pe când vocea ei se ridica precum ceața peste capetele călătorilor, inima i se zbătea în gât, cu un soi de bucurie pe care nici ea nu știa de unde s-o apuce și pe care o simțea peste tot, încălzindu-i fiecare organ pe dinăuntru. Iși aduse aminte când odată, demult, să fi avut vreo patru ani, a găsit în curte, la mare, un pui de cățel. Lobiță, așa-l chema. Un ghemotoc de blană pe care a pus stăpânire, luându-l în brațe, strângându-l până îl auzea scheunând, trăgându-l de coadă sau de urechi cu o forță care ieșea de undeva, din ea și căreia nu-i putea rezista. Se uita la fata cu părul lung, căști în urechi și fese tari din care mai că-ți venea să muști (bine că nu-i și Liviu aici, s-o fi văzut! Că așa se întâmplă, dai într-o zi peste o din asta de stă, chipurile, și se uită pe geam, în troleu, și te trezești că te sună să-ți spună mama, eu mă însor!) și știa că aproape că avea nevoie să-i facă rău. Ba nu, eu doar mă apăr, se gândi și trase una din sacoșe cât mai aproape de picioarele fetei, doar-doar ar fi făcut-o să plece mai repede. 

- Haideți, doamnă, veniți să stați cu copilul aici, că domnișoara pare în formă, n-are ea nevoie să stea jos!

Fata tace și Cornelia se uită la burta ei. Plată. Abia când începe să crească ceva, acolo, abia atunci, femeile mai fac loc și altor femei. Cică ar fi instinctul matern. Matern pe dracu, se gândi Cornelia și căută în geantă un evantai, că nu mai putea de cald. E vorba că dacă-i borțoasă, iese din joc! Nimic nu sperie un bărbat mai tare decât o burtă care se umflă pe zi ce trece, ocupând totul în jur. Asta dacă n-au făcut-o ei să se umfle și atunci stau așa, cu ochii lipiți și mâinile întinse, de parcă tot ce e de jur împrejurul buricului ieșit în afară, n-ar mai conta. Dar tot se cacă pe ei de frică! Dar asta are abdomenul plat, fără pic de grăsime. Las' că-i cresc ei colacii  mai încolo! Niciuna nu scapă și asta o făcu să se simtă, cumva, împăcată cu kilogramele ei.

- E un loc și aici, zice un domn, pe jumătate întors către femeia cu copil. 

Pizda mă-tii de bou, își zice Cornelia! Ah, cum îl urăște! De fapt, pe toți îi urăște. Mai puțin pe Liviu. Pe el îl iubește. Uneori noaptea, când nu poate să adoarmă, se apropie de ușa camerei lui, își lipește urechea și stă acolo, ascultându-l cum respiră. Respiră așa de frumos, nu sforăie deloc. Seamănă cu ea, nu cu ta-su! 

- Cum să stea dom'ne acolo, nu vezi că e-n soare? se răstește la domn, speriată pentru o secundă că fata ar putea să rămână nemișcată, pe scaunul din fața ei. Or asta e imposibil. Nu se poate așa ceva, fata trebuie să dispară, iar Cornelia trebuie să o facă să plece. Se uită satisfăcută la femeia care dă să-și facă loc, cu copilul în brațe, și începe să o dirijeze ca un agent de circulație: pe aici, haideți, lăsați-o să treacă, nu vedeți că e cu bebelușul?!, chiar așa, dom'ne, n-aveți pic de bun simț! Oamenii tac și se dau în stânga și-n dreapta, de parcă nu e mamă, ci un fel de fiară ce-și croiește drum spre vizuină. Sau poate că le e silă. Poate și asta, se gândește fata și dă să se ridice, băgându-i sub nas, Corneliei, două buci tari și rotunde. Mama are părul desfăcut și câteva șuvițe i s-au lipit de tâmple. Sub rochie, uterul bombat ca un dâmb pare un fel de graniță naturală peste care nu se trece. Copilul are ochii-nchiși, pleoapele vineții și ușor umflate și un șnur roșu în jurul încheieturii. Ce urât e, se gândește fata și-și așează o palmă pe burtă, de parcă ar avea nevoie să se linișteașcă că nimic nu mișcă acolo.

Acum Cornelia e fericită. Se uită satisfăcută la copilul care își țuguie buzele în somn și caută după un șervețel în geantă.

- Ia, îi zice mamei, șterge-l pe față, că uite cât de roșu e! Poate ar fi bine să-l trezești și să-i dai și niște apă. Cu căldura asta, poate să fie periculos!

 Femeia se mulțumește să ridice din sprâncene ș-i așează mai bine capul copilului, pe umăr.

- Mă descurc, spune sec și întoarce privirea pe geam, la ziua care dă să se apropie de sfârșit.

Cornelia rămâne pe scaun și aproape că nu respiră. Mototolește șervețelul și-l ascunde în pumn, de parcă ar fi ceva rușinos. Apoi, la următoarea stație, trage aer în piept, scapă un e-heee, și-și desface larg, picioarele, la fix cât să-i încapă cele două sacoșe. Se uită pe geam și așteaptă să coboare.

                                                         source photo aici

Toată viața visase să aibă lângă ea un bărbat adevărat, unul înalt, bine făcut, nu d-ăla cu mușchi și tatuaje, ci unul care să fi avut norocul să arate bine pur și simplu, iar ea să fi avut norocul să fie al ei. O singură dată cunoscuse un tip care o făcuse pe colegă-sa de cameră să-și muște buza de jos când a venit cu el, la o petrecere în cămin, dar după ce a stat aproape în tăcere, jumătate de seară, cu o palmă pe genunchiul ei și cu cealaltă pe al lui, de parcă era în echilibru, a plecat să se pișe și n-a mai venit. Din seara aia s-a certat și cu prietena, căci și aia a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors decât după două zile.

Oricum, în seara aia, în cămin, cât genunchiul ei își recăpăta culoarea și demnitatea pe măsură ce noaptea  înainta și el nu se mai întorcea, și-a spus că data viitoare o să-și aleagă unul cu o vezică mai mare și așa a și făcut. Pe bărbat-su l-a cunoscut în curte, la mă-sa mare. Stătea lipit de gard și se uita, zicea el, așa, în gol, dar de fapt privirea îi era lipită de micii care sfârâiau pe foc. L-a chemat cineva, nu mai știa cine - o fi fost chiar a' bătrână -  "hai, băiete, să mănânci cu noi!" și el a dat ocol curții, a intrat pe portița mică, dinspre uliță, și-a tras un scaun la masa lungă, de sub nuc, a mâncat șapte mici, a băut vreo patru beri, s-a pilit ușor, nu s-a pișat deloc, așa că la sfârșitul serii, Sanda era aproape îndrăgostită. A mai avut nevoie de încă un pic, un ceva acolo care s-o facă să-și spună cu voce tare, singură, în oglinda de la baie: p-ăsta-l vreau. S-a întâmplat într-o după-amiază, undeva prin august. Terminase facultatea și stătea la Obor, în casă la o babă căreia îi făcea piața, îi cumpăra medicamentele și o ștergea de rahat, iar la schimb avea o cameră cu canapea extensibilă, vedere la stradă și acces la baie și la bucătărie. Acolo l-a adus și pe el, l-a pus să se descalțe, s-a oferit să-i țină florile cu care venise cât el și-a desfăcut șireturile, apoi l-a luat de mână, l-a băgat în cameră, i-a adus un sandivici și, după ce a făcut o poză cu florile răsfirate artistic pe pat, pentru facebook, și-a dat jos chiloții și a așteptat. Nici măcar la sfârșit, după ce și-a tras blugii la loc, nu s-a dus la baie să se ușureze, iar asta, plus florile, plus ciclul care din ziua aia i s-a oprit, a făcut-o pe Sanda să simtă că-l vrea cu totul și l-a luat de bărbat.

 De iubit, l-a iubit așa, normal, ca tot omul. Adică nu tot timpul, dar la intervale regulate, ceea ce pe el nu părea să-l deranjeze. Sigur, lui nu-i povestea nimic despre momentele alea când îi venea să dea naibii tot, să iasă pe ușă și să plece unde-o vedea cu ochii. Atunci se ducea în baie, lăsa capacul de la veceu, se așeza, ba nu, se prăbușea de-a dreptul, își lua fața în mâini și își trecea degetele peste ea aproape cu ură, de parcă ar fi putut acolo, în câteva minute, să-și netezească toate ridurile. Mama ta de dobitoc, cu vezica ta de cămilă cu tot, zicea singură, în șoaptă, de frică să nu o audă copilul și să se supere pe ea că uite ce rea e mama cu tati! Mai ales că tati - așa îi zicea și ea, că deh, să nu deruteze copilul-  o iubea tot timpul, dar nu i-o spunea niciodată pentru că, zicea el, e de la sine înțeles și ce rost are să debitezi platitudini, mai ales de la o vârstă-ncolo.

Aveau aproape patruzeci de ani. Și el și ea. Doar patruzeci, spunea el. Deja patruzeci, îi răspundea ea și el nu zicea nimic, iar tăcerea asta o ardea ca fierul roșu. Iși făcuse cont pe facebook de plictiseală și de singurătate. Să vorbească și ea cu cineva, să spună și ea undeva, toate prostiile care-i treceau prin cap, fără să se lovească de privirea aia goală ca sticla de bere, la doi litri, pe care o găsea sistematic în fiecare duminică dimineața, lipită de piciorul mesei din bucătărie. Dar mai ales, să aibă cu ce să-și ocupe gândurile când auzea serile, cheia în ușă, și-l vedea intrând în hol, aprinzând lumina și astupând cu un oftat prelung orice încercare a ei de-a cere orice. Uneori se întreba dacă-l mai iubește așa fragil și obosit cum părea, dar apoi se lua cu altele, amânând de fiecare dată răspunsul. Alteori știa că-l iubește și atunci tristețea era încă și mai mare.


Și al tău ce mai face?, întrebau fetele de pe facebook și ei îi venea să răspundă sec habar n-am, pentru că așa și era. Doar că-i era rușine să spună o asemenea enormitate, de parcă ea singură era responsabilă cu fericirea din casă, așa cum el era responsabil cu schimbatul becurilor. Numai că alea nu se ardeau zilnic. Așa că povestea cum e foarte obosit pentru că muncește enorm, dar din păcate nimeni nu vede, așa că banii sunt mai puțini decât ar trebui. Dar el merită, el e cel mai bun, spunea ea acolo, pe facebook, de parcă rolul ei era să-l apere și atât. De parcă era copil, nu bărbat. Bărbat fusese mai demult, pe vremea când și ea era femeie. Pe vremea când se temea de mâini pe cur, nu de colici, iar el nu se temea de nimic.

Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Tocmai se întorceau acasă și exact când au deschis ușa de la bloc, puștiul ăla de se mutase de curând la trei era acolo și l-au văzut amândoi cum și-a aruncat chiștocul în nasul lor, pe scară, înainte să o ia în sus, urcând treptele două câte două. Atunci ea a tăcut și aproape că s-a dat un pas în spate, lăsându-l pe el să facă ce trebuie, să facă scandal, să o apere de mizeria pe care vecinii o făceau, cu nonșalanță, în părțile comune. Doar că el a mormăit ceva de genul "nu prea e frumos, măi Octavian" și apoi a tăcut și a chemat liftul. Ii e frică, se cacă pe el de frică, și-a zis Sanda, în minte, iar gândul ăsta a făcut-o să-și strângă buzele a dezgust. De unde mama mă-sii știi cum îl cheamă?, l-a întrebat cu răutate și el a dat din umeri și a spus ceva la modul nu mai știu sau de pe cutia de scrisori.

Oricum ea nu mai auzea. În momentul ăla îl vedea doar pe el așa mic și neajutorat, așteptând cuminte liftul care urma să-l lase în fața unei uși pe care avea să o împingă cu un oftat. Atunci s-a decis. Va face din el bărbatul la care visase în tinerețe. Ăla adevărat. Ăla plin de mușchi la care bălesc femeile când li s-a acrit de atâtea schimburi de idei. Ăla care atunci când va merge lângă ea va arăta suficient de tânăr cât să n-o dea de gol și suficient de bine cât să o facă mândră. Așa că de ziua lui i-a cumpărat un abonament la sală. A înlocuit pâinicile cu susan de la Mega cu un fel de scovergi din făină integrală, a fiert mazăre în loc de cartofi, l-a pus să-și bea cafeaua fără zahăr și i-a lăsat pe canapea, lângă telecomandă, un set de gantere. Îi spunea că toate astea sunt pentru el, pentru binele lui, că-l ajută să-i scadă colesterolul prost și să i-l crească pe ăla bun, că este important să fie sănătos, că au un copil de crescut. Își muta privirea de la burta lui la bicepși și dacă ar fi putut, mai că ar fi scos centimetrul rămas de la bunică-sa să-l măsoare și să vadă cum merge treaba. In timpul ăsta, el nu zicea nimic. Mânca ce-i punea ea în față, mergea la sală de două ori pe săptămână și se antrena cu ganterele cinci minute, în fiecare dimineață, convins fiind că prin sport își oxigenează celulele și se ferește de cancer.

Mai nou, când se ducea la mall, Sanda nu mai cumpăra doar pentru fiică-sa, ci-i lua și lui un tricou, două, acolo, că pe undeva simțea că merită și parcă și-l dorea iarăși frumos, ca atunci când venea s-o vadă în camera ei, din Obor. Când mergeau împreună duminica, la piață, îl apuca de braț și se lipea toată de el, doar ca să-i simtă mușchiul încordându-se de la sacoșe. Era sexi așa cum era acum și când au  întrebat-o fetele, într-o dimineață, pe facebook, ce mai face, a mințit și a spus că tocmai ce avusese o noapte cu vise umede, doar pentru că, dintr-o dată, i se părea iar posibil. Apoi, într-o seară, cât fierbea mazărea, a intrat în sufragerie, l-a văzut dormind pe canapea, în aceeași poziție cu care se obișnuise deja - genunchii la piept și palmele împreunate, sub obraz,  și a simțit o nevoie aproape dureroasă să se întindă lângă el. Apoi, a rămas așa. N-a zis nimic. N-a făcut nimic. A stat și a așteptat să se întâmple ceva. Cinci minute, zece minute. Nimic. Când a început să miroasă a ars, s-a ridicat încet, l-a învelit cu o pătură care zăcea pe un braț de fotoliu, s-a dus la bucătărie, a aruncat mazărea ce se prinsese de fundul oalei și a decis să facă niște cartofi prăjiți. Și toată lumea a părut fericită.

                                                       credit photo Eilin Sonas Aceron