Nici nu ne aşezarăm noi bine la o masă din cetate, că hop îşi făcu apariţia un chelner zglobiu care ne zise cu un prefăcut regret ştiţi, noi la 22h închidem. Păi de ce, frate? Că vară e, vacanţă aşişderea, iar clienţii curg râuri - Dumnezeu ştie de ce!

Cam aşa a început vacanţa noastră la Sighişoara. După un drum lung cu tiruri şi gropi şi două cafele greşite băute la Viva (nu a ştiut să apese pe butonul de macchiato şi mi-a dat un fel de lăptic cu un iz de cafea), deci după tot acest drum lung, iată-ne ajunşi în sfârşit la locaţia noastră de la poalele cetăţii. Din momentul în care ne-am dat jos din maşină şi am pus piciorul pe pământ, am început să regretăm.

Ştiu. Am dispărut precum măgarul în ceaţă. Fără vreo vorbă, fără să spun şi eu politicos pe curând. Adevărul este că şantierul din casa mea m-a redus la tăcere.

Iată că azi se face o lună de când am pornit plini de entuziasm la atac. O lună de când casa noastră s-a transformat într-un teren de război, cu instalatori, parchetari, firme de la Distrigaz, funcţionari de la Radet, drumuri  la Ikea, schiţe şi proiecte, planuri de atac, strategii pe termen scurt şi mediu, week-enduri pe fugă la ţară, la copil. O luna de când nu m-am atins de aragaz, o lună de când mâncăm pe fugă te miri ce, o lună de când păşim cu grijă prin casă şi facem slalom printre cutii, unelte, jucării şi saci cu cărţi.

Acum lucrurile încep să arate din ce în ce mai bine. Muncitorii au plecat, cei de la Distrigaz nu au venit încă. Bucătăria cea nouă e gata şi e frumoasă. Dulapurile sunt aranjate, maşina de spălat şi ea new entry merge bine, am cumpărat şi un covoraş nou pentru camera Anei, că cel vechi era irecuperabil şi plin de urme de vopsea. Acum, când se va trezi din somn, va păşi pe o oiţă zâmbitoare de la Piritex.

Ieri am hotărât să sărbătorim aniversarea de o lună a şantierului.  Fără tort, fără musafiri. Doar noi doi. La Sighişoara. Gata, plecăm câteva zile că ne-a ajuns. Şantierul nu are decât să se descurce singur. Revin cu veşti.

Pe hartă apare ca un punct mic, aproape imperceptibil. Pe unele hărţi, nici măcar atât nu apare. Slon e un sat minuscul, cu uliţe prăfuite şi case mici, cu acoperişuri de şindrilă. Copiii umblă desculţ prin curţile pline de flori şi de meri ce-şi coboară până la pământ crengile pline de rod.

Doar că pentru a ajunge acolo, ai nevoie sau de curaj, sau de inconştienţă sau de un Jeep. Noi am ales a doua variantă. Şi uite aşa ne-am aruncat cu maşinuţa noastră de oraş pe un drum forestier, îngust şi plin de bolovani de ziceai că mergem pe cămilă şi nu pe patru roţi.
A fost frumos în Slon, dar nu vom mai merge niciodată. Şi e păcat. Că de vrut, am mai vrea, dar nu mai avem curajul.

De ieri casa e goală. Muncitorii au plecat. Am rămas aşadar singuri, cu resturi şi moloz. Şi cu decizii. Cum să arate noua bucătărie? Ce dulapuri? Ce culoare? Cât să fie blatul şi câte sertare să avem pe dreapta şi câte pe stânga? La Ikea au de toate, dar bineînţeles că nu se potrivesc pur şi simplu. Şi asta pentru că am aflat de la muncitori că am o casă strâmbă. Fiecare perete e diferit. Ba mai lat sus, ba mai câş jos, aşa că mobila va trebui şi ea să fie strâmbă. Ori la Ikea, nici vorbă de aşa ceva. Acolo e totul drept şi frumos.

Aşa că de ieri măsurăm şi ne minunăm. Şi mai avem doar câteva zile pentru a pune casa la punct. Pentru a reface cuibul. Apoi aducem şi puiul.Deocamdata însă, fără sunet de bormaşină, fără ciocan şi fără băăăă-uri şi măăăă-uri muncitoreşti, vocile noastre cu tonalităşi din ce în ce mai ascuţite nu mai pot fi ascunse. Suntem complet fără apărare în faţa oboselii şi a nervilor. Nu vrem decât să se termine. Amândoi.

Dar va mai dura. Casa e tot cu susul în jos şi acum, că am aflat că e şi strâmbă, va fi şi mai greu de aranjat.
Dar va ieşi bine şi la sfârşit o să fie frumoasă. O să-ţi placă, nu te panica!
Aşa îmi zicea ieri soţul pe când stătea cu o ruletă în mână în mijlocul bucătăriei noastre goale şi strâmbe. Şi vocea lui nu avea deloc o tonalitate ascuţită.

Casa tot în şantier. Doar noi doi şi muncitorii. Ana, tot departe. În camera ei am adunat tot ceea ce am putut salva de praf. Cutii, jucării, calculator, medicamente, valize pline de haine. Pătuţul e acoperit cu o folie neprietenoasă. Nu sunt învăţată să intru acolo şi pereţii să sune a pustiu. Să nu fie nimeni sub păturică. Niciun picior atârnând pe podea. Niciun oftat. Nicio mînuţă întinsă. Niciun corp mic şi cald.

Nu ştiu cât m-au dat peste cap muncitorii, sau faptul că în camera copilului nu e nimeni. Doar noi care intrăm din când în când, lăsăm vreo cutie, ridicăm alta, proptim o ţeavă şi toate astea repede, să nu stăm prea mult într-un loc care nu este al nostru, să nu tulburăm aerul ce miroase a copilărie.

La telefon, Ana e veselă. Departe, dar veselă. E uimitor cât de uşor s-a învăţat cu ideea că acum stă cu bunica. Şi că noi venim doar la sfârşit de săptămână. Adică mâine. Spre seară plecăm la ea.

Înainte însă, o să închid cu grijă uşa de la camera ei, să nu iasă de acolo aerul de copilărie. Am nevoie să-l respir în zilele ce vor urma când Ana va fi în continuare la ţară, iar noi tot în şantier. Doar noi doi şi muncitorii.

De când mă ştiu, am fost ceea ce se numeşte un om de casă. Ca o pisică, îmi place să am locul meu, colţul meu în care să mă retrag de fiecare dată când tensiunea creşte şi când lucrurile tind să o ia razna. Urăsc schimbările. Şi deciziile. Nu-mi place nici cel ce vrea să ia decizii în locul meu. În general, îmi place să simt că am timp- să mă gândesc, să mă răzgândesc. Pot să stau cu zilele să caut cea mai bună soluţie şi mă enervez când alţii fac la fel ca mine.

De asta este important să am locul meu unde să mă ascund singură, cu mintea mea răvăşită de atâtea gânduri. Să stau un pic să respir şi să-i las şi pe cei de lângă mine să o facă.  Doar un pic.

De câteva zile, mi-am pierdut locul. Oriunde dau să mă aşez este ocupat. De lucruri, de mobilă, de praf, de muncitori. Dar mai ales de zgomot. Un zgomot ce face să-ţi vibreze mintea într-un ritm dureros. Abia dacă am timp să trag aer în piept că bormaşina porneşte iarăşi la atac. Se duce un adevărat asediu la mine acasă, iar locul meu nu va mai rezista mult. Deja trebuie să sar peste saci şi pungi pentru a ajunge la el, nu să mă ascund, ci doar să-l mai pot zări. E atât de departe şi de ascuns, încât am sentimentul că o să-l uit.

Aşa că azi am hotărât să-mi caut altul. Nu definitiv, doar pentru câteva zile. Până tace bormaşina. Nu l-am găsit încă. Dar mă bate gândul să-l caut prin Italia. Nu acum, mai încolo, să am timp să mă gândesc şi să mă răzgândesc.

Nu am dispărut. Doar că am şantier în casă. Sau în ceea ce a fost casa mea. Acum e un fel de cutie găurită, sfredelită, zguduită.
Stând de dimineaţă cu o ceaşcă de cafea în mână cu gust de moloz şi uitându-mă la dezastrul din jurul meu, m-am trezit întrebându-mă ce naiba mi-a trebuit. M-am liniştit apoi, aducându-mi aminte că nu am vrut eu să ajung aici. Ci vecinii şi Radetul.
Aşa că, îi dau înainte cu centrala, cu instalatorii, cu zugravul şi mai nou cu parchetarul. Căci, dacă e bal, bal să fie- trebuie să pun şi nişte parchet pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale.
Aşadar, după cum vă spuneam, am venit să vă spun că pe mine să nu contaţi. Doar câteva zile, până voi putea scoate capul de sub stratul de zidărie.