joi, 11 august 2011

Slon

Pe hartă apare ca un punct mic, aproape imperceptibil. Pe unele hărţi, nici măcar atât nu apare. Slon e un sat minuscul, cu uliţe prăfuite şi case mici, cu acoperişuri de şindrilă. Copiii umblă desculţ prin curţile pline de flori şi de meri ce-şi coboară până la pământ crengile pline de rod.

Un drum bolovănos urcă şerpuind prin sat, până sus, către fâneţe. De acolo, se deschide o vale largă, scăldată în miezul verii de un soare blând. De jur împrejur, doar dealuri, pajişti, pădurea şi ici colo nişte cai ce zburdă liberi. Pe măsură ce drumul urcă, totul devine din ce în ce mai fermecător şi mai sălbatic. Sus, pe culmea dealurilor, nu se mai vede ţipenie de om. Poate doar câţiva cosaşi pierduţi în jos, pe vale, sau vreun grup rătăcit de tăietori de lemne ce vine din pădure într-un tractor care hurducăie din toate încheieturile.

Mai sus, o stână. Prea sus să ajungi la ea. Dar, la poalele ei, începe pădurea. Acolo, pe iarba moale şi mirosind a proaspăt,  ne-am aşezat noi cortul şi merindele. Plecaserăm toţi trei de la noi, de la ţară, într-o aventură de o zi.  Şi pentru că o aventură adevărată înseamnă în primul rând necunoscut, exact asta am decis să facem. Ne-am urcat în maşină şi am plecat spre nicăieri. Aşa am ajuns în Slon şi de acolo mai sus, pe culme, până într-un loc uitat de lume, frumos şi paşnic, la fel ca cele din Toscana sau din Austria.

Doar că pentru a ajunge acolo, ai nevoie sau de curaj, sau de inconştienţă sau de un Jeep. Noi am ales a doua variantă. Şi uite aşa ne-am aruncat cu maşinuţa noastră de oraş pe un drum forestier, îngust şi plin de bolovani de ziceai că mergem pe cămilă şi nu pe patru roţi.
A fost frumos în Slon, dar nu vom mai merge niciodată. Şi e păcat. Că de vrut, am mai vrea, dar nu mai avem curajul.

1 comentarii:

The way I am spunea...

Ce frumos ai scris, parca eram acolo:)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes