Pentru că tot mă ocup în ultima vreme de problemele de comunicare din învăţământul autohoton, am decis să-mi petrec dimineaţa de astăzi închisă într-o sală de conferinţe de la un hotel de prin Bucureşti. Unde, vreo 60 de oameni (de fapt 58 de femei şi doar 2 bărbaţi) se adunaseră se dezbată despre violenţa îndreptată împotriva copiilor. Acum, ca să nu mă credeţi complet nebună, trebuie să vă spun că prezenţa mea la conferinţă nu a survenit în urma experienţei şcolare a Anei, ci pur şi simplu, m-am dus mânată de datorie şi de faptul că trebuie să fac un reportaj despre subiect.

Nu închideţi încă monitoarele, căci n-am de gând să vă fac un rezumat al discuţiilor. Nu vreau să vă povestesc despre statistici, programe, despre copii bătuţi, traşi de perciuni sau ameninţaţi. Altceva vreau să vă zic. La conferinţa asta au participat psihologi din 6 ţări- de la noi, din Letonia, Polonia, Italia, Spania şi Suedia. În mare lucrurile se desfăşurau cam aşa: venea specialistul, înhăţa microfonul şi începea să spună cât de important a fost acest program european destinat unei educaţii fără violenţă, cât de tare s-au schimbat părinţii care au participat la cursuri, cât de mult sunt afectaţi copiii de bătaie şi ameninţări, cât de greu e să schimbi mentalităţi şi cât de multe eforturi fac autorităţile, dar cum nu reuşesc întotdeauna să obţină rezultate şi blablabla...Aţi înţeles voi ideea. Tocmai când începuse să mă ia somnul şi să mă înnebunească mirosul de pateuri cu brânză pregătite pentru coffee break fix pe masa din spatele meu, iată că vine la microfon cucoana din Suedia. Şi auziţi voi ce zice femeia asta unui auditoriu format masiv din profesori şi educatori din ţărişoara noastră:

- Acest program a fost foarte important pentru noi, fiindcă am aflat că 5% dintre părinţii suedezi s-au manifestat violent faţă de copii. Ori, chiar dacă acest procent e mic în comparaţie cu alte ţări, ne îngrijorează ideea că ne expunem riscului de a primi în societatea noastră un procent, chiar şi mic, de indivizi violenţi!

Nu vreţi să ştiţi continuarea. Am aflat că erau pe punctul să rateze implementarea programului din lipsă de participanţi. Cică au căutat ca disperaţii luni de zile părinţi dornici să participe la cursuri şi care să nu întrebe senini cum adică să-ţi loveşti copilul? Apoi, altă belea. N-au găsit copii care să fi fost loviţi vreodată. Până la urmă, cu chiu cu vai, au găsit un puşti care şi-a adus aminte că are un coleg care a povestit că ta-su l-a strâns de mână mai tare şi l-a durut.

Cum e posibil? Ori oamenii ăştia au mintea, simţurile şi nervii relaxaţi de la atâta frig, ori poate că e de vină un articol de lege care spune că orice persoană care asistă la o manifestare violentă asupra unui minor e obligată să raporteze poliţiei sau serviciilor de protecţie socială. Copiii sunt învăţaţi încă de la grădiniţă că nimeni nu are voie să se poarte urât cu ei şi că au tot sprijinul statului şi tataaam, adulţii care se fac vinovaţi de acte serioase de violenţă asupra copiilor fac puşcărie. Iar cei care dau semne că îşi ies uşor din pepeni, primesc consiliere gratuită. Şi uite aşa, toată lumea e fericită- copiii nu-s bătuţi, profesorii nu ţipă, bunicii nu ameninţă, bonele nu bruschează, iar părinţii sunt zen. Poate că sună plictisitor, dar eu nu am auzit multe lucruri rele despre Suedia. Par fericiţi cu frigul lor cu tot.