Mai întâi mergeam pe Lipscani unde ştia mama un magazin cu de toate. Luam de acolo vreo trei, patru castroane din plastic, musai cu capac şi câteva pahare colorate, d-alea la set de se băgau unele într-altele. Începea apoi vânătoarea de conserve: fasole verde, roşii la borcan, carne de vită, mazăre, orice avea şanse să dureze şi să se mestece. Iar  într-o zi, dis de dimineaţă, ne apucam şi aranjam toate cele în coreeană (o paporniţă uriaşă primită de tata de la un tovăraş din Coreea, de unde şi numele), puneam şi aragazul de voiaj lângă, doseam sub nişte haine canistrele cu benzină, verificam bateriile de la casetofonul cel mic şi negru, apăsam -- eu pe buton şi tata pe acceleraţie -- şi, cu Ella Fitzgerald în urechi, plecam prin ţară.

În calitatea mea de unic moştenitor al părinţilor mei, beneficiam de vacanţe în funcţie de locul unde se aflau copiii prietenilor de familie. Aşa am ajuns să văd într-o vară Dunărea aproape de intrarea ei în ţară, Valea Oltului şi Călimăneştiul. Apoi, hâr-hâr, cu radiatorul bolborosind de cele mai multe ori amarnic, ne avântam spre inima țării, către Ţara Moţilor şi de acolo, mai departe către apele repezi ale Crişului Negru până la Beiuş, în curte la Mama Mare unde la o masă de sub pom (să fi fost nuc sau gutui), ne adunam patru generaţii, venite de prin praful capitalei şi puse cu grijă la hodină şi mângâială. Pe Mama Mare o chema Iozefina Ardelean, nume ce crescuse parcă odată cu țara. Avea mai mult de optzeci de ani, dar ne trimitea încă epistole cu scris îngrijit și frumos, făcea tăieţei în casă, căuta găinile de ouă, cufunda găleata în fântână să stea lubeniţa la rece şi făcea cea mai bună prăjitură cu cremă de cafea din lume. Mama Mare nu era a mea, ci a lui Tudor şi a lui Matei. Cu ei mă jucam pe vremurile alea când, într-o dimineaţă de august, mama şi cu tata se trezeau în zori şi căutau prin casă după coreeană şi caseta cu Ella Fitzgerald ca să trecem munții în căutare de iarbă verde. Eu stăteam tolănită pe bancheta din spate, mai degrabă plictisită de atâta frumuseţe, cu picioarele deja prea lungi pentru a mai dormi liniştită în hurducăieli de maşină. Au fost veri cu soare cald şi colb înecăcios când mergeam cu Mircea la cinematograful din Beiuş să-l vedem pe Piedone. Mircea era cel mai tânăr dintre oamenii mari din curte de la Mama mare. Şi fusese în Africa. Și avea mustață. Și fuma. Şi mai ales nu se speria ca tata când noi, copiii, dispăream prin fundul curţii de ne uita ziua pe acolo şi doar foamea ne mai strângea la masa de sub copac. Şi Mircea avea pe atunci vârsta mea de acum.

Şi au fost veri când am fost cu drezina şi altele când furăm la un om acasă de avea crescătorie de iepuri și una în care a ajuns mama de-a cumpărat cămeșă și ițari cum purtau oamenii prin capătul țării. Şi merserăm de văzurăm şi joagărul de la Ghelari parcă şi fuse şi noaptea cea lungă de la Borşa de-a dormit-o tata în maşină de frică să nu ne fure hoţii canistra cu benzină. Și munții ce ne strângeau parcă în pumni în Cheile Bicazului. Şi mâncarea bună de ne-o întinseră-n faţă la Durău. Şi a fost şi ziua aia de Sânta Maria când tăt omu' s-o îmbrăcat în straie de sărbătoare şi o înconjurat Voroneţul.

Şi apoi, când fasolea se isprăvea şi zilele de august se duceau încet spre toamnă în miros dulceag de pere pârguite,  ne întorceam spre casă, cu coreeana goală şi inima plină.

Câţi ani să fi trecut de când n-am mai umblat prin locuri umblate? Câţi ani să mai las să treacă până o să umblu şi cu Ana mea? Până o să aibă picioarele suficient de lungi şi privirea ceva mai trează ca să poată cuprinde cu ea? Ce s-o fi ales oare de coreeană, că Ella Fitzgerald încă-mi mai cântă la noi acasă. Doar Mama Mare s-a dus cuminte să se hodinească şi a luat cu ea o lume-ntreagă.