vineri, 24 aprilie 2015

Diversificarea la zece ani

Ne cunoaştem de aproape zece ani. Am dezvoltat acea relaţie de du-te-ncolo, vino-ncoace, care ne face să respirăm adânc după fiecare discuţie şi să zicem eh, acum că m-am răcorit, hai să vedem cum o rezolvăm. Mă impresionează de fiecare dată cum reuşeşte să-şi păstreze o imagine de sine absolut perfectă, niciodată mototolită sau şifonată, timp în care eu mă fac preş şi învăţ să tac. Cu ea am reuşit să pun în practică cea mai puternică lecţie de toleranţă şi de anduranţă, am învăţat să las de la mine şi să mă mulţumesc cu puţin. Şi mi-am demonstrat încă o dată, că sunt genul prost de fidel, dar mai ales de comod, care de spaima schimbării e în stare să accepte necondiţionat orice tâmpenie în spiritul zicalei o fi prost, dar e prostul meu şi măcar cu el m-am obişnuit! Doar că nu despre un el e vorba aici, ci despre o ea. Adicătelea, despre bona noastră. Care ieri, după zece ani de relaţie cu suişuri şi coborâşuri, a făcut în sfârşit ceva demn de blogul ăsta.

Pe scurt, i-a dat Anei să mănânce mâncarea câinelui. Care mâncare, formată din resturi de curcan, oase, un colţ de pâine, o bucăţică de crenvurst şi nişte ketchup era aşezată într-o casoletă şi băgată la frigider să nu care cumva să se strice până ajungea în burta câinelui. Care câine nu e al meu, cum aţi putea să credeţi, ci chiar al bonei. Un pic mai încolo, pe alt raft, se lăfăia într-o oală de lut frumos smălţuită şi decorată cu motive albastre, o minunată tocăniţă de viţel cu legume într-un sos cu mirodenii. Îi spun bonei să aibă grijă când alege carnea din sos, că pe alocuri e mai tare şi cum Ana mai are probleme cu muşcatul, să caute o bucată mai fragedă. Zis şi făcut. A căutat cu îndârjire şi până la urmă a găsit, nu ştiu cum, o bucăţică cu aspect cât de cât civilizat, după cum aveam să remarc pe seară, când am descoperit că mâncarea pentru câine se împuţinase vizibil.
- Măi, Ană, tu ce ai mâncat la prânz?
- Nişte carne cu cartofi.
Iau vasul cel frumos de ceramică şi defilez cu el până-n camera infantei.
- Aşa arăta?
- Nu, era o bucăţică cu un os mare.
Sun bona.
- Vedeţi că i-aţi dat Anei din mâncarea pentru câine.
Pauză lungă.
- Dar să ştiţi că era bună, chiar am ales o bucăţică frumoasă, mai de la suprafaţă. O să fie bine, staţi liniştită, nu cred să păţească ceva!

Ne cunoaştem de aproape zece ani. Şi acum ziceţi şi voi dacă nu merită!



4 comentarii:

Anonim spunea...

Sorry, eu pentru asa ceva am toleranta zero!
Nu-i vorba ca pateste Ana ceva, e vorba ca femeia aia e nesimtita si-si permite sa-si bata joc de un copil pe bani probabil deloc putini. E de neconceput ca o femeie in toata firea sa nu deosebeasca mancarea de niste RESTURI si sa presupuna ca un om normal amesteca paine, carne si ce mai era pe acolo intr-un singur vas in vederea consumului. Presupun ca de atatia ani ar cam trebui sa stie cum arata mancarea in casa voastra.
Eu m-as desparti fara regrete de jivina. Repet, pentru faptul ca si-a batut joc de copil si de voi ca parinti.

A spunea...

Am ras cu lacrimi... Nu mai pot... Bestiala fazaaa:)) si acum sa vedem partile bune: 1. Ana a mancat carne moale si 2. Ana are un sistem imunitar beton daca n-a patit nimic in urma experientei :))

Ioana spunea...

Mai, a fost prima data cand s-a intamplat asa ceva. Banuiesc ca nu si-a pus ochelarii si a vazut doat osul ala mare de curcan cu niste carne pe el si si-o fi zis ca e comestibil. Nu cred ca a fost cu intentie, dar intr-adevar, in primul moment m-am panicat destul de tare. Vorba lui A, noroc ca Ana a avut o flora intestinala rezistenta.Probabil ca as fi fost mult mai drastica daca ar fi patit ceva.

Ella spunea...

Buna faza aceasta! Cunosc pe cineva din categoria "soacrelor" care din prea mult zel sa dovedeasca norei ca mancare ca a ei nu face nimeni, a pus in varza calita nisip pentru cutiuta papagalului crezand ca este sare....si mai manca si cu pofta, ba chiar ii indemna pe toti la masa, ca ce varza buna si gustoasa a facut ..doar ca scartie putin :)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes