Ne cunoaştem de aproape zece ani. Am dezvoltat acea relaţie de du-te-ncolo, vino-ncoace, care ne face să respirăm adânc după fiecare discuţie şi să zicem eh, acum că m-am răcorit, hai să vedem cum o rezolvăm. Mă impresionează de fiecare dată cum reuşeşte să-şi păstreze o imagine de sine absolut perfectă, niciodată mototolită sau şifonată, timp în care eu mă fac preş şi învăţ să tac. Cu ea am reuşit să pun în practică cea mai puternică lecţie de toleranţă şi de anduranţă, am învăţat să las de la mine şi să mă mulţumesc cu puţin. Şi mi-am demonstrat încă o dată, că sunt genul prost de fidel, dar mai ales de comod, care de spaima schimbării e în stare să accepte necondiţionat orice tâmpenie în spiritul zicalei o fi prost, dar e prostul meu şi măcar cu el m-am obişnuit! Doar că nu despre un el e vorba aici, ci despre o ea. Adicătelea, despre bona noastră. Care ieri, după zece ani de relaţie cu suişuri şi coborâşuri, a făcut în sfârşit ceva demn de blogul ăsta.

Pe scurt, i-a dat Anei să mănânce mâncarea câinelui. Care mâncare, formată din resturi de curcan, oase, un colţ de pâine, o bucăţică de crenvurst şi nişte ketchup era aşezată într-o casoletă şi băgată la frigider să nu care cumva să se strice până ajungea în burta câinelui. Care câine nu e al meu, cum aţi putea să credeţi, ci chiar al bonei. Un pic mai încolo, pe alt raft, se lăfăia într-o oală de lut frumos smălţuită şi decorată cu motive albastre, o minunată tocăniţă de viţel cu legume într-un sos cu mirodenii. Îi spun bonei să aibă grijă când alege carnea din sos, că pe alocuri e mai tare şi cum Ana mai are probleme cu muşcatul, să caute o bucată mai fragedă. Zis şi făcut. A căutat cu îndârjire şi până la urmă a găsit, nu ştiu cum, o bucăţică cu aspect cât de cât civilizat, după cum aveam să remarc pe seară, când am descoperit că mâncarea pentru câine se împuţinase vizibil.
- Măi, Ană, tu ce ai mâncat la prânz?
- Nişte carne cu cartofi.
Iau vasul cel frumos de ceramică şi defilez cu el până-n camera infantei.
- Aşa arăta?
- Nu, era o bucăţică cu un os mare.
Sun bona.
- Vedeţi că i-aţi dat Anei din mâncarea pentru câine.
Pauză lungă.
- Dar să ştiţi că era bună, chiar am ales o bucăţică frumoasă, mai de la suprafaţă. O să fie bine, staţi liniştită, nu cred să păţească ceva!

Ne cunoaştem de aproape zece ani. Şi acum ziceţi şi voi dacă nu merită!