Dragă Ana,

Îţi scriu aici pentru că probabil în scurt timp o să ajungi să mă citeşti şi tu. La început, pe ascuns, pe la colţuri, atunci când voi întoarce capul şi mă voi preface că nu te văd. O să te uiţi repede la titluri, o să îţi vânezi numele, o să-mi sorbi cuvintele vrând să descoperi ce ţi-am ascuns ţie şi am spus unei lumi întregi. Într-o primă fază o să te simţi flatată. Ca o vedetă despre care se vorbeşte, ca un pui de celebritate care, uite, există pe Internet. Apoi...hm, apoi o să te revolţi. O să ţipi şi o să baţi cu pumnul în masă. Pe bună dreptate. Ştiu că în curând nu voi mai putea scrie nimic despre tine. Nimic din ceea ce vei face sau spune nu va mai putea ajunge aici fără să provoace scântei. Nu o să mă supăr. Nu o să mă răstesc. Nu o să bat la rândul meu cu pumnul în masă. Pentru că vei avea dreptate. Aşa că, azi, dă-mi voie să-ţi spun aici ceea ce altădată, peste câţiva ani, nu mă vei mai lăsa să-ţi zic. Pentru că o să crezi că tu ştii mai bine, că eu sunt de modă veche şi nu înţeleg. Şi nu te înţeleg.

Dar uite, am o poveste pentru tine. O poveste de demult, de pe vremea când o altă fetiţă de nici zece ani credea că oamenii mari sunt prea mari ca să o înţeleagă şi pe ea. Şi fetiţa asta avea o prietenă. Cea mai bună. Cea mai minunată care se putea găsi. Cea pe care ea se amuza să o prezinte tuturor drept sora ei, deşi cealaltă scutura întotdeauna din cap şi spunea printre dinţi eu n-am nicio soră!  Dar fetiţa asta a noastră nu voia să audă şi să vadă nimic din ceea ce ar fi putut să o întristeze. Ea ţinea aşa de mult la prietena ei încât nu s-a supărat nici când aceasta a preferat să tacă în loc să-i ia apărarea în faţa clasei atunci când a fost acuzată pe nedrept. Prietena ştia adevărul, dar nu a spus. Altă dată, fetiţei noastre i-a plăcut de un băiat. Era un pic mai mare decât ea, slab şi deşirat. Şi părea că şi el o place pentru că, în pauze, arunca în ea cu cretă şi pentru că uneori  venea să joace fotbal pe strada din spatele blocului, acolo unde avea fetiţa balconul de la camera ei. Şi la doisprezece ani, dacă un băiat aruncă cu cretă şi joacă fotbal sub geamuri, eu cred că e semn că te cam place. Oricum, fetiţa i-a spus şi prietenei despre el. Şi prietena s-a arătat entuziasmată şi a tot tras-o de limbă să-i povestească mai multe. Câteva săptămâni mai târziu, fetiţa a găsit în camera prietenei un caiet uitat deschis. Şi acolo scria despre ea. Că cică era o fraieră care spera să fie şi ea iubită. O fraieră! Fetiţa nu a spus nimic. Nici până-n ziua de azi. Doar a vrut să plece acasă cât mai repede ca nu care cumva prietena ei să audă cum i-a troznit inima şi s-a făcut bucăţi. Dar în ziua aceea, fetiţa din poveste a învăţat ceea ce nici un părinte nu ar fi putut-o învăţa. Că încrederea nu se dă, ci se câştigă. Cu greu, cu lupte, cu anii, cu experienţa. Că prietenii trebuie să rămână prieteni, chiar şi atunci când ni i-am dori fraţi. Că ei nu trebuie să fie mai presus de noi înşine. Că a-i ajuta nu înseamnă a ne sacrifica. A-i asculta, nu înseamnă a ne călca pe suflet. A-i alege nu înseamnă a-i da la o parte pe toţi ceilalţi.

Dragă Ana, scrisoarea asta este pentru tine. Nu întâmplător. Mă uit la tine şi o văd pe fetiţa din poveste. Ştiu foarte bine că degeaba îţi spun eu acum să nu te încrezi în lume, degeaba te trag într-o parte, rugându-te să faci după mintea ta şi nu a celorlalţi, degeaba îţi spun că oamenii nu te vor  plăcea mai mult doar dacă le faci pe plac. Ce ştiu eu, eu sunt doar mama şi trebuie să învăţ să stau pe margine, aşa-i?! Dacă am ales să-ţi scriu aici este pentru  ziua în care o să întorci cu inima-n două şi o să fii prea rănită să mai spui ce se întâmplă. Prea istovită să povesteşti. Prea umilită să auzi acel ţi-am spus eu de care tuturor ne este atât de frică. Aşa că vreau să ştii că-n ziua aia eu voi fi acolo doar ca să te iau în braţe şi să-ţi spun că fetiţa din poveste face bine, că inima ei s-a lipit destul de repede şi a învăţat să nu se mai rupă aşa de uşor. Doar atât, că nu a uitat. Nici până-n ziua de azi.